joi, 16 ianuarie 2014

La TVR


Duminică, după frumosul eveniment în familie, prin care, în sfârşit!, am reuşit să ne adunăm vreo sută sau două, poate chiar trei (cine sînt eu să dau cifre?) şi ne-am luat la revedere de la Sandu (Alexandru Popescu, cel care a făcut greva foamei 23 de zile în faţa Teatrului Naţional) ne-am gândit să fim eficienţi.

 Se anunţase o plimbare la Şosea, dar forţele de ordine erau deja  într-un număr impresionant, aşa că ne-am împrăştiat care pe sub pământ, care la suprafaţă, să nu dăm prilejul forţelor să se descătuşeze.

La metrou ne-am cam dat în stambă. Am afişat un banner cu “Uniţi Salvăm!” şi ne-am tras în poză. Paznicul ne-a atras atenţia că nu e voie, iar eu l-am întrebat dacă cerşetoria e permisă. M-a întrebat, ca reacţie, cu cât sîntem plătiţi să protestăm, iar eu, ieşită din pepeni, i-am explicat de ce fac asta. Mi-am promis să stau mult mai chill de acum încolo.

La TVR în faţă au apărut câţiva jandarmi, dintre care doi s-au apropiat în calitate de negociatori. Unul dintre noi, un tip foarte amuzant, a început să le expună acestora povestea vieţii lui. Cum a dat la facultate ca să nu facă armata, cum a renunţat la facultate, că nu îi plăcea, cum a fost huligan, dar s-a cuminţit. La un moment dat s-a aşezat în spatele unuia dintre negociatori şi ne-a chemat pe toţi, că a rupt cordonul.

Atmosfera nu s-a detensionat de tot. În timp ce doamnele care ştiau cu ce se mănâncă activismul tot încercau să ia legătura cu cineva din televiziune, intrau şi ieşeau din clădire cu unele promisiuni, noi discutam, mai făceam o poză, ne mai indignam.

La un moment dat am exclamat aparent retoric: “Jandarmii aştia n-or avea şi ei părinţi la ţară?!”, moment în care un negociator s-a sesizat destul de supărat.

 “Aproape toţi avem. Unii dintre noi mai câştigă un ban de pe pământ.”

“Păi v-ar conveni să îi târască aşa, în satul lor, ca la Pungeşti?”

“Nu ne-ar conveni, dar ce să facem?”

“Să vă daţi demisia!”

“Păi ne daţi dumneavoastră locuri de muncă? Avem rate de plătit.”

“Da. Aveţi dreptate. Ziceam ce-am făcut eu când n-am mai suportat: demisia!” Am vrut să-i mai sugerez ca variantă de lucru să întoarcă armele dinspre Noi împotriva Lor, dar am renunţat, că intervenise cineva în discuţie şi mi se părea, oricum, o utopie.

Chiar dacă anunţaseră că un car de reportaj va pleca spre Universitate, nu am crezut şi am rămas pe poziţii. “Vrem să vorbim, zicea Alex Alexe, cu cineva care are putere de decizie, să ni se dea socoteală” (în legătură cu atitudinea unui angajat care sictirise o tânără ce sunase să solicite o ştire despre greviştii foamei din Piaţa Universităţii). Mai voiam să ştim de ce nu se mai discută despre gazele de şist, un subiect arzător, şi de ce nu se vorbeşte la ştiri despre protest.

A venit un reporter. Alexe i-a prezentat motivele pentru care eram acolo, dar răspunsul lui nu a fost de natură să ne mulţumească. Au luat două cadre, cum i-am auzit spunând, adică inteviuri. Eu eram în spatele intervievatului  şi ţineam, undeva deasupra capului său, o coală A4 pe care era imaginea cu capul de mort, simbolul fracturării hidraulice. „Viitoru-i trist cu gazele de şist.”

Am hotărât că un simplu amploaiat nu ne poate sătura setea de sânge, aşa că l-am făcut să apară, după un timp, ca prin minune, şi pe zânul Stelian Tănase, într-un palton lung, elegant, cu chipul lui blajin. A vrut să remarcăm că ceruse jandarmilor să se regrupeze, să nu ne stea în cap. A cerut să nu filmăm, că nici el nu ne filmează.

„Am venit în calitate de om.” O dată a zis că vine din piaţă, de unde s-a luat interviu greviştilor, apoi că vine de acasă. Ori mie îmi joacă feste memoria, ori lui.

Nu mai ştiu exact nici cine a început (sau sunt subiectivă), dar la un moment dat nu se mai înţelegea om cu persoană. Protestatarii vorbeau care mai de care, Tănase se enervase şi îl luase  pe Alexe la întrebări despre CV, după care s-a făcut că ne întoarce spatele şi pleacă. A revenit şi-a încercat să restabilească discuţia.

Eu eram tot cu foaia cu capul de mort în faţă, ţinând-o ca pe o platoşă. De zis, nu puteam să zic nimic, că nu mai aveam loc. Când erau discuţiile mai aprinse, mă trezesc că Tănase îmi smulge foaia din mână, ca mai deunăzi Băsescu cu telefonul jurnalistei. „Îu! Eu care eram cea mai paşnică!... Ce să însemne asta?” A arătat ceva invizibil cu degetul pe ea, fără nicio legătură cu discuţia sau cu ce scria acolo şi mi-a dat-o înapoi.

 Am reuşit şi eu să iau cuvântul într-un târziu, după ce stătusem cu mâna pe sus şi mă invitase chiar domnul director. L-am întrebat când a fost ultimul documentar despre gazele de şist la TVR (căci fuseseră, mama de aici aflase în urmă cu mai bine de un an despre pericol) sau ultima dezbatere pe acest subiect. A spus că se va interesa, aşa cum mai răspunsese şi altora la alte întrebări. Când l-am auzit pomenind de relansarea economica a Americii, mi s-a urcat sângele la cap şi-am mai zis şi eu vreo două, în acelaşi timp cu alţii.

Ne-a asigurat că este împotriva exploatării gazelor de şist, că susţine poziţia Franţei şi că este de partea noastră. De ce ne purtăm ca şi cum am fi duşmani? A recunoscut câteva doamne pe care le ştia de la proteste mai vechi ale istoriei recente şi lucrurile s-au mai domolit. Cineva a mărturisit chiar că sunt prieteni pe Facebook. Ne-a recomandat să-i citim blogul, să vedem ce a scris el despre acest subiect. Aproape a promis că-l va aduce din nou pe Liviu Mihaiu între bine şi rău, emisiunea fiind acum în reluare până în februarie, din lipsă de fonduri. S-a scuzat, spunând că este de o lună la conducere şi nu s-a făcut încă grila de programe.

Cum, până la proba contrară, un scriitorul este pentru mine unsul lui Dumnezeu, i-am dat răgaz  să-şi demonstreze bunele intenţii.

„Aveţi răbdare, lucrurile se fac treptat!” sau „Vreţi să promit ca politicienii?” au fost ultimele replici pe care le-am auzit, după care am părăsit rândul protestatarilor, cu gândul datoriei împlinite.

 

sâmbătă, 4 ianuarie 2014

Greva foamei la Km 0


Vestea că un român a intrat în greva foamei pe 21 decembrie pentru a semnala abuzurile care se petreceau la Pungeşti de câteva săptămâni  m-a făcut să izbucnesc în plâns.

Se împlineau aproape patru luni de proteste, patru luni de weekenduri petrecute alături de concitadini pe care îi ştiam foarte puţin sau deloc, dar cu care mă obişnuisem să intru în vorbă după ce mă prezentam.

Toate veştile şi imaginile le aveam de pe Facebook. Prima postare despre Alexandru Popescu era de la Nicuşor Dan, fost candidat la primăria Bucureştiului, cu care votasem şi pe care îl văzusem la unul dintre protestele de la Universitate.

M-am dus spre Teatrul Naţional, unde auzisem că stă zi şi noapte, cu o strângere de inimă (alţi oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea!), dar şi foarte îndurerată că cineva a ales o astfel de modalitate de protest extrem împotriva încălcării legilor româneşti şi a drepturilor omului.

Era trecut de ora 21. În jurul lui Alexandru se aflau vreo douăzeci de oameni. Vorbea la telefon şi, imediat ce a închis, fără să-mi spună nimic, m-a îmbrăţişat de parcă am fi fost vechi prieteni. A regretat că nu-mi poate oferi ceai. Tocmai se încheiase „eventul” organizat pe Facebook, „Bea un ceai cald alături de Sandu”.

Răspundea cu bunăvoinţă întrebărilor care i se adresau. Mi-a spus că se simte vinovat pentru o perioadă prea lungă de indiferenţă, în care a fost preocupat doar de interesele personale (a lucrat mulţi ani în vânzări), vinovat împreună cu întreaga generaţie care a făcut revoluţia din ’89, dar a fost păcălită. Doar întrebarea „Ce părere are familia ta despre ceea ce faci?” a părut să-l irite. Cred că era singurul lui punct nevralgic. „N-o fac pentru ei şi nici pentru voi. O fac pentru mine!”

Cum am deschis gura şi am spus ca sînt din Mangalia, iar fratele meu protestează acolo de câteva luni împotriva exploatării gazelor de şist, alături de alţi câţiva, făcând o campanie de informare a oamenilor, am găsit pe cineva care îl cunoştea şi care a crescut în acelaşi oraş cu noi.

M-am întins la vorbă cu oamenii şi am hotărat să ne întâlnim şi pe Facebook. Am plecat fără nicio urmă de tristeţe, cu bucuria că am întâlnit un bărbat puternic şi, în acelasi timp, extrem de afectuos, preocupat ba că tremuram, ba că nu mai prind autobuz spre casă.

Au trecut 14 zile de greva foamei, pe treptele din faţa Teatrului Naţional, lângă monumentul dedicat lui Cristian Paţurcă, cel care a compus Imnul Golanilor la protestele din 90. Din 29 decembrie m-am dus în fiecare zi la Sandu cu ceai neîndulcit sau cafea.

Revelionul tot acolo l-am făcut. Nu am băut decât un pahar de şampanie şi unul de ceai, nu am mâncat şi nu am dansat. Dar nu ştiu când a trecut timpul. Şi pentru mine, nu doar pentru Sandu, a fost cel mai frumos revelion. El a făcut posibilă întâlnirea cu oameni care au aceleaşi valori, care vorbesc aceeaşi limbă ca şi mine.

În fiecare zi Sandu pare la fel de  vioi ca atunci când l-am întâlnit prima dată , chiar dacă, într-o zi, la întrebarea „Ce faci?”, mi-a răspuns: „Nici doi bani nu fac.” Era puţin descurajat. S-a scris destul de puţin despre el: am citit un articol pe Vox Publica şi unul în Adevărul. S-a transmis pe B1TV, NaşulTV şi Digi24TV câte o ştire.

A mai slăbit, i-a crescut barba, parcă e mai ridat. Văzându-l în fiecare zi, nu poţi să-ţi dai seama de schimbări. Mi-a mărturisit că a făcut baie la o prietenă, care stă undeva aproape, că nu face şi greva jegului. În rest, lipseşte doar pentru a coborî în pasajul de la metrou, să meargă la toaletă.

Apar, în fiecare zi, un grup de oameni care strigă „Jos Băsescu!” şi i-au cerut şi lui să strige acelaşi lucru. Sandu a refuzat, spunând că nu este de acord cu niciunul dintre politicienii aflaţi la putere. Au lăsat lângă el o pungă cu sarmale, au venit să ne servească pe cei care eram acolo cu bomboane, sub pretextul că peste trei zile va fi Sfântul Ion. Uneori sunt în stare de ebrietate şi nu-l lasă să se odihnească. Tot în permanenţă există două-trei grupuri de jandarmi care îl supraveghează. Nu i-au dat voie să-şi instaleze un cort.

Oamenii care-i împărtăşesc cauza s-au organizat şi au stat în fiecare zi şi noapte alături de el. Pe reţelele de socializare are sprijinul şi aprecierea multor români. Acum trei zile un bărbat de 34 de ani, venit de la Bacău doar pentru a sta o noapte cu el, a hotărât să intre şi el în greva foamei.  Pe 4 ianuarie li s-a alăturat un al treilea.

Sandu arată încă foarte bine şi glumeşte, spunând că îl invidiază mulţi bărbaţi, pentru că e mereu înconjurat de femei frumoase care-i poartă de grijă. În tabăra improvizată s-a aciuat o căţeluşă cu alura de ciobănesc german, sterilizată şi purtând cercel de maidanez. A fost botezată Sanda. E hrănită şi mângâiată de toată lumea, iar Sandu o lasă să doarmă chiar şi acolo unde pune el capul.  Ne-a sfătuit să nu ne cocoloşim copiii pentru că devin bolnăvicioşi. Crede în medicina naturistă şi este pasionat de alpinism. A încercat să-şi convingă fiul, care are 23 de ani, că merită să facă acest sacrificiu. Am citit într-un articol că a trecut şi el într-o zi să-şi vadă tatăl, ei locuind într-un sat de lângă Ploieşti.

Sandu spune că refuză orice ajutor bănesc şi asocierea numelui său cu al vreunui partid politic. A participat la activităţi de voluntariat la Roşia Montană şi protestează de mai mult timp împotriva distrugerii mediului.

Primeşte multe telefoane. L-am surprins încercând să-l liniştească pe cel mai bun prieten:

„Bine-nţeles că vom urca din nou pe munte!”