joi, 21 mai 2015

Propria teorie a tăcerii

Nu mai am voce. Luni postasem un dialog foarte intim şi conflictual de pe blog. Din motive doar de blogspot ştiute, pe FB apărea foto cu cartea lui Iulian Tănase, “Teoria tăcerii”, iar în mintea mea, comentariul “Mai bine-aş învăţa să tac, să mor.” Ieri m-a încercat o răceală cu durere în gât, dar am alergat prin ploaie că nu aveam umbrelă şi am înfruntat răguşeala cu dispreţ, trăgând la greu de corzile vocale.
Mă duc de urgenţă la ORL, după ce medicul de familie îmi spune că îl pot găsi abia mâine. Ajung cu o jumătate de oră mai devreme de începerea programului, la 13.30, dar nicio şansă să fiu prima. Mai sunt vreo cinci înaintea mea. Duduia pensionară căreia îi adresez cunoscuta întrebare despre ultima persoană îmi răspunde acru şi evaziv, la auzul lipsei mele de glas. Îmi sare în ajutor cu detalii o doamnă cam de aceeaşi vârstă, care aştepta şi ea la rând.
Dintr-un alt cabinet se deschide cu putere o uşă şi apare ca pe scenă o altă babă nervoasă şi cocoşată, care bombăne ceva. Şi mai nepotrivit pare halatul alb, impecabil, de pe ea. Are un aspect îngrijit, e machiată corect şi vopsită. Se opreşte la noi şi ne ia pe fiecare. “Păi ce, te-am pus eu să vii de la 8? Ce-ai căutat? Trebuia să te duci acasă, să mănânci, să-ţi vezi de treabă.” “Ţie îţi iau tensiunea şi dacă nu te calmezi, nu discut cu tine. Eu nu trec peste cuvântul doamnei doctor, să fie clar.” “Biletul de trimitere” îmi zice când ajunge la mine. Îi spun că plătesc şi însoţesc mişcările buzelor cu gesturi pe care le fac stângaci. “Doamne fereşte”, îşi face cruce şi nu aşteapă explicaţiile. Trasează semnul de fermoar peste gură, dar fără aruncatul cheii, care funcţiona de minune la copiii de şcoală primară şi grădiniţă, pentru câteva minute. “E cel mai bine aşa.” “Exact”, încerc şi eu să glumesc, cu toate că nu-mi vine. “Când vine doamna doctor.” Şi trece mai departe la ceilalţi. În urma ei rămân nedumeriri şi comentarii de tot felul. Ea intră şi iese din cabinet, îi cheamă pe cei pe care poate să-i rezolve singură, se ceartă cu cei nerăbdători şi mai dăscăleşte pe vreunul.
E aproape 3 şi doctoriţa n-a venit. Încurajată de primirea pe care mi-o făcuse asistenta, mă mai relaxez în legătură cu boala mea şi mă gândesc că mai bine m-aş duce să mă bag în pat.
Plec şi  revin după vreo două ore, cu forţe proaspete, ca să mă confrunt cu altă tură de aşteptători. Văd că iese un nene din cabinet şi nu ştiu de unde îl cunosc. Îmi pică fisa că l-am văzut când am venit prima dată şi i-am scris ceva pe o foaie, în încercarea de a comunica.
După ceva aşteptare, se deschide uşa providenţială şi iese asistenta. “Tu tot aici eşti? Hai c-o să te bag şi pe tine.” Mă aşez şi îi las pe cei care se înghesuiesc în uşă să intre. Aud poveşti cum că se stă şi până la unşpe noaptea. Sunt băgată într-o antecameră unde mai sunt câţiva, care cu tampoane în urechi, care cu aparate de aerosol la nas.
“Uite, şi ea e tot cu plată” mă dă de exemplu nerăbdătorilor care făcuseră scandal, o femeie cu figură de precupeaţă, care-l însoţeşte pe bărbatul ei, surd de câteva săptămâni. “Bine că auzi tu, aşa mi-a zis. Păi şi ce să fac, să umblu numai cu el, ca cu un copil mic?” se plânge femeia de gluma nesărată a asistentei.
“Cu ţuică să se trateze. Ce tupeu, voiau să-i scot pe ăia din cabinet, să intre ei, că plătesc. Da' cine pula mea se cred. (şopteşte puţin mai încet cuvântul tabu, pe care îl găseşti, de altfel, pe toate drumurile la noi în cartier) Aha, o să vedeţi voi, de luna viitoare când o să se bage cardurile. Mai puţin de jumătate de oră n-o să staţi”, comentează asistenta, în timp ce surdul şi nevasta sunt în cabinetul doctoriţei.
Unii o iau aşa cum e, o ştiu de mult, se pare. Un bărbat îi spunea la telefon nevestei că e jale cu asistenta asta, ce-o căuta aici. O pacientă o laudă prin contrast pe doctoriţă, că te faci bine numai când o auzi.
Intru şi eu în cabinet. Doctoriţa, clar, are alt stil, complementar, parcă. Îi spun despre toate posibilele cauze, de la condiţii de mediu la probleme existenţiale şi le ia în calcul pe toate. Oftează când se uită la mine în gât şi îmi spune că sunt roşii corzile şi că nu se mişcă una. Îmi dă şi antibiotic, dar fac o faţă distrusă, şi magneb6, şi antialergic, şi expectorant, şi ulei de turnat pe gât. Să fie cu de toate.
“Te-a blestemat bărbatu”, îmi zice asistenta, în timp ce scrie chitanţa. “Aşa fac ăştia, dacă ţipi la ei.”
“M-am blestemat singură.”
“Gata” şi trage din nou fermoarul. “Şi nu mai face aşa, forţezi corzile. În şoaptă sau, cel mai bine, deloc.” Se referă la încercarea mea de a drege glasul, de fapt singurul sunet pe care pot să-l scot.
Reuşesc să ajung şi la Andrei, aveam programare la 7.30. Se amuză de felul în care mă reped să scriu când vreau să-l contrazic. Îmi spune că nu totul are o explicaţie pe fond nervos.
“E prea ciudat, totuşi.”
Mă enervasem cu mulţi ani în urmă când îmi spusese că problemele cu inima sunt un semn că vreau ca cineva să aibă grijă de mine. “Ştii că  nu sînt isterică” i-am zis atunci, triumfătoare.


vineri, 15 mai 2015

Plumb

Mi-ai pus o cărămidă pe piept.
„Eu te-am învăţat să zbori, eu te cobor (cu cărămida mea)
Sau zbori în termenii mei:
1.       Fă ceva util, vierme, util societăţii!
2.       Lasă arta, arta e dată dracului, doamne iartă-mă!
3.       Aici ne pregătim asiduu pentru moarte:
învăţăm să fim măsuraţi (să încăpem bine între 4 scânduri):
pentru ce să dăm prea mult? n-avem voie să ne zgârcim!
să nu râdem de noi, de alţii, să nu râdem!
nu ne putem permite nicio clipă să credem în neant-curată cădere în păcat!
nu ne putem permite nicio clipă să credem în clipă!”