joi, 21 mai 2015

Propria teorie a tăcerii

Nu mai am voce. Luni postasem un dialog foarte intim şi conflictual de pe blog. Din motive doar de blogspot ştiute, pe FB apărea foto cu cartea lui Iulian Tănase, “Teoria tăcerii”, iar în mintea mea, comentariul “Mai bine-aş învăţa să tac, să mor.” Ieri m-a încercat o răceală cu durere în gât, dar am alergat prin ploaie că nu aveam umbrelă şi am înfruntat răguşeala cu dispreţ, trăgând la greu de corzile vocale.
Mă duc de urgenţă la ORL, după ce medicul de familie îmi spune că îl pot găsi abia mâine. Ajung cu o jumătate de oră mai devreme de începerea programului, la 13.30, dar nicio şansă să fiu prima. Mai sunt vreo cinci înaintea mea. Duduia pensionară căreia îi adresez cunoscuta întrebare despre ultima persoană îmi răspunde acru şi evaziv, la auzul lipsei mele de glas. Îmi sare în ajutor cu detalii o doamnă cam de aceeaşi vârstă, care aştepta şi ea la rând.
Dintr-un alt cabinet se deschide cu putere o uşă şi apare ca pe scenă o altă babă nervoasă şi cocoşată, care bombăne ceva. Şi mai nepotrivit pare halatul alb, impecabil, de pe ea. Are un aspect îngrijit, e machiată corect şi vopsită. Se opreşte la noi şi ne ia pe fiecare. “Păi ce, te-am pus eu să vii de la 8? Ce-ai căutat? Trebuia să te duci acasă, să mănânci, să-ţi vezi de treabă.” “Ţie îţi iau tensiunea şi dacă nu te calmezi, nu discut cu tine. Eu nu trec peste cuvântul doamnei doctor, să fie clar.” “Biletul de trimitere” îmi zice când ajunge la mine. Îi spun că plătesc şi însoţesc mişcările buzelor cu gesturi pe care le fac stângaci. “Doamne fereşte”, îşi face cruce şi nu aşteapă explicaţiile. Trasează semnul de fermoar peste gură, dar fără aruncatul cheii, care funcţiona de minune la copiii de şcoală primară şi grădiniţă, pentru câteva minute. “E cel mai bine aşa.” “Exact”, încerc şi eu să glumesc, cu toate că nu-mi vine. “Când vine doamna doctor.” Şi trece mai departe la ceilalţi. În urma ei rămân nedumeriri şi comentarii de tot felul. Ea intră şi iese din cabinet, îi cheamă pe cei pe care poate să-i rezolve singură, se ceartă cu cei nerăbdători şi mai dăscăleşte pe vreunul.
E aproape 3 şi doctoriţa n-a venit. Încurajată de primirea pe care mi-o făcuse asistenta, mă mai relaxez în legătură cu boala mea şi mă gândesc că mai bine m-aş duce să mă bag în pat.
Plec şi  revin după vreo două ore, cu forţe proaspete, ca să mă confrunt cu altă tură de aşteptători. Văd că iese un nene din cabinet şi nu ştiu de unde îl cunosc. Îmi pică fisa că l-am văzut când am venit prima dată şi i-am scris ceva pe o foaie, în încercarea de a comunica.
După ceva aşteptare, se deschide uşa providenţială şi iese asistenta. “Tu tot aici eşti? Hai c-o să te bag şi pe tine.” Mă aşez şi îi las pe cei care se înghesuiesc în uşă să intre. Aud poveşti cum că se stă şi până la unşpe noaptea. Sunt băgată într-o antecameră unde mai sunt câţiva, care cu tampoane în urechi, care cu aparate de aerosol la nas.
“Uite, şi ea e tot cu plată” mă dă de exemplu nerăbdătorilor care făcuseră scandal, o femeie cu figură de precupeaţă, care-l însoţeşte pe bărbatul ei, surd de câteva săptămâni. “Bine că auzi tu, aşa mi-a zis. Păi şi ce să fac, să umblu numai cu el, ca cu un copil mic?” se plânge femeia de gluma nesărată a asistentei.
“Cu ţuică să se trateze. Ce tupeu, voiau să-i scot pe ăia din cabinet, să intre ei, că plătesc. Da' cine pula mea se cred. (şopteşte puţin mai încet cuvântul tabu, pe care îl găseşti, de altfel, pe toate drumurile la noi în cartier) Aha, o să vedeţi voi, de luna viitoare când o să se bage cardurile. Mai puţin de jumătate de oră n-o să staţi”, comentează asistenta, în timp ce surdul şi nevasta sunt în cabinetul doctoriţei.
Unii o iau aşa cum e, o ştiu de mult, se pare. Un bărbat îi spunea la telefon nevestei că e jale cu asistenta asta, ce-o căuta aici. O pacientă o laudă prin contrast pe doctoriţă, că te faci bine numai când o auzi.
Intru şi eu în cabinet. Doctoriţa, clar, are alt stil, complementar, parcă. Îi spun despre toate posibilele cauze, de la condiţii de mediu la probleme existenţiale şi le ia în calcul pe toate. Oftează când se uită la mine în gât şi îmi spune că sunt roşii corzile şi că nu se mişcă una. Îmi dă şi antibiotic, dar fac o faţă distrusă, şi magneb6, şi antialergic, şi expectorant, şi ulei de turnat pe gât. Să fie cu de toate.
“Te-a blestemat bărbatu”, îmi zice asistenta, în timp ce scrie chitanţa. “Aşa fac ăştia, dacă ţipi la ei.”
“M-am blestemat singură.”
“Gata” şi trage din nou fermoarul. “Şi nu mai face aşa, forţezi corzile. În şoaptă sau, cel mai bine, deloc.” Se referă la încercarea mea de a drege glasul, de fapt singurul sunet pe care pot să-l scot.
Reuşesc să ajung şi la Andrei, aveam programare la 7.30. Se amuză de felul în care mă reped să scriu când vreau să-l contrazic. Îmi spune că nu totul are o explicaţie pe fond nervos.
“E prea ciudat, totuşi.”
Mă enervasem cu mulţi ani în urmă când îmi spusese că problemele cu inima sunt un semn că vreau ca cineva să aibă grijă de mine. “Ştii că  nu sînt isterică” i-am zis atunci, triumfătoare.


vineri, 15 mai 2015

Plumb

Mi-ai pus o cărămidă pe piept.
„Eu te-am învăţat să zbori, eu te cobor (cu cărămida mea)
Sau zbori în termenii mei:
1.       Fă ceva util, vierme, util societăţii!
2.       Lasă arta, arta e dată dracului, doamne iartă-mă!
3.       Aici ne pregătim asiduu pentru moarte:
învăţăm să fim măsuraţi (să încăpem bine între 4 scânduri):
pentru ce să dăm prea mult? n-avem voie să ne zgârcim!
să nu râdem de noi, de alţii, să nu râdem!
nu ne putem permite nicio clipă să credem în neant-curată cădere în păcat!
nu ne putem permite nicio clipă să credem în clipă!”


duminică, 26 aprilie 2015

Mă gândesc la nemurirea sufletului



"Uite, am întârziat zece minute. Asta pentru că mi-ai spus data trecută că vin prea devreme. Cum ai putut să-mi spui asta, când ştii că obiceiul meu, cu care m-am luptat atât, era să întârzii?!"

"........."

"Ai citit e-mailul?"

"Da, l-am citit, dar am vrut să vorbim aici, de-aia nu ţi-am răspuns. Despre ce diagnostic vorbeai, cel de acum zece ani? Crezi că mai eşti aceeaşi?"

"M-am schimbat, da' nu cine-ştie-ce."

"Nu ştiu ce ţi-au scris ei acolo."

"Care ei, că am vorbit doar cu tine?"

"Eu nu aveam dreptul să pun diagnostice. Mie îmi trimiteau pacienţii la psihoterapie."

"Imposibil să nu te fi întrebat şi pe tine. În afară de tine, nu am mai vorbit decât o singură dată cu nebuna aia de colegă a ta psihiatră, tânără."

"Care, că erau mai multe? Erau medici rezidenţi."

"Aia înaltă, blondă. A fost o discuţie memorabilă. Eu plângeam de nu mai puteam, mai apărea în decor vreun lucrător de la spital, mai băga capul un pacient...Parcă nici nu eram în cabinet. A, îmi amintesc! Vorbea cu una în timpul ăsta, nu mai ştiu cine era, în orice caz, despre treburi gospodăreşti, un covor, ceva. Mi-a zis c-am înnebunit, ce dracu' caut la spital, să nu mai spun la nimeni. Mi-a plăcut aşa, a fost ca un duş rece. Mi-a zis să nu mă mai războiesc atâta cu mine şi cu lumea şi să mă uit în jur, să mă compar cu ceilalţi, c-o să mă simt mult mai bine, sînt alţii  mai varză."

"Au pus un diagnostic care să le permită să te interneze ambulatoriu, să-ţi facă mai multe analize. Dar tu crezi ce-ai citit pe internet, te regăseşti în descrierea de acolo?"

"Cum să mă regăsesc? Eu n-am avut niciodată amnezie."

"Da. Problemele tale sunt din sfera anxietăţii, obsesii, compulsii."

"Exact. Dar nimeni nu mi-a explicat ce e cu diagnosticul ăsta. Mi-ai spus că nu contează. M-a preocupat destul de mult, am scris şi o poezie. Mi-a fost teamă să mă documentez, că poate n-o să  înţeleg cum trebuie."

"Cum de te-ai gândit să citeşti acum?"

"Voiam să scriu despre asta. Ultimele noastre discuţii m-au terminat. Ai călcat în picioare tot ce conta pentru mine. Am venit la tine şi am ales psihanaliza pentru că Irina Holdevici îmi spunea cu ce culori să mă îmbrac, cum să-mi fac părul şi despre ce să scriu. Şi nici  nu aveam o părere prea bună despre terapia comportamentală. Dar ea, cu toate că ne-am întâlnit de vreo trei ori, ştia mai bine decât tine ce-i cu mine şi ce nevoi am. Nu mi se pare ok să vin la un psihanalist şi să-mi vorbească despre nemurirea sufletului. Freud s-ar răsuci în mormânt. Sunt impresii, gânduri, pe care le are fiecare, dar nu te apuci să le spui în gura mare, mai ales pacienţilor. Le spui unui prieten la o cafea, dar eu nu am venit aici la un prieten. Şi ce-a fost chestia aia cu bunică-mea, că nu m-a ajutat prea mult să trec peste moartea ei fiindcă nu era o persoană spirituală?"

"Am vrut să aflu care erau concepţiile tale şi ale celor din familie."

"Puteai să mă întrebi pur şi simplu. Tu ai făcut o afirmaţie. Şi broşura aia dubioasă despre religia Bahmu sau cum îi zice. ( http://www.bahai.org.ro/) Am vrut să ţi-o aduc înapoi, pentru că eu n-am ce să fac cu ea, o arunc. Dar îmi era frică să nu fiu pedepsită, ca atunci când am dus câinele de acasă, în braţe, cu cea mai mare grijă, când de fapt, l-aş fi lăsat fix în faţa blocului. Şi p-asta aş fi făcut-o bucăţele şi aş fi aruncat-o la coş. Am pus-o într-o punguţă, să nu cumva să se şifoneze în geantă, dar am uitat-o. Seamănă cu broşurile  de la Martorii lui Iehova, din copilărie, numai că alea măcar aveau puţină fantezie, Edenul ăla cu oameni corect desenaţi şi coloraţi, înconjuraţi de plante exotice şi de fiare fioroase îmblânzite. (n.e. fir-aţi ai dracului, cum vreţi voi să ne castraţi pe toţi!)"

"Se vede că nu ai citit cu atenţie ce scrie acolo."

"Nu am citit şi nici nu am de gând. Mă mai liniştisem şi eu când am plecat atunci de la tine. Eram cu alea în braţe şi simţeam o prevestire sumbră, dar zic, hai să citesc puţin, că n-o fi moarte de om. M-a dat peste cap."

"Pentru că erau de la mine."

Nu neapărat. Şi chestiile alea, pe post de axiome: „sufletul e nemuritor” şi „în lumea asta ne pregătim pentru lumea cealaltă”. Românul spune că nu s-a întors nimeni de acolo. Dar poate eşti tu acela. Vreau să aud cum e, poate ai avut o revelaţie. E adevărată faza cu sufletul care se învârte patruzeci de zile în jurul casei până pleacă?"

"Nu e nimic de genul ăsta, e mai degrabă o concluzie logică, filozofică. Nu cred în ceva ce nu poate fi demonstrat ştiinţific. Dar mai bine să ai tu propria viziune, propriile convingeri, că altfel, ţi le dau eu pe-ale mele."  

"Stai liniştit, că am şi eu destulă viziune, dar singura mea convingere e că trebuie să laşi oamenii să creadă în ce vor. 
Toate femeile cu care am avut de-a face la înmormântarea lui taică-miu şi a bunicii mi-au spus despre cum o să te bântuiască mortul dacă nu dai de pomană doişpe  farfurii cu doişpe căni, despre cum o să se chinuie el dacă i-au plăcut lucrurile pe care şi le-a achiziţionat, despre batistuţe care trebuie legate şi dezlegate şi lumânări de aprins, şi bani de dat la preot, şi sticlă de vin cu cozonac. Nu m-a iertat niciuna: femei de la ţară, artiste, intelectuale, indiferent. După ce că eşti terminat după un eveniment din ăsta, mai vin şi binevoitoarele să-ţi împărtăşească din înţelepciunea lor. Aoleo, cât sînt de nebune femeile!"

"Poate nu i-ai auzit pe bărbaţi."

"Am auzit şi destui bărbaţi, le au şi ei pe-ale lor, da' nu sînt chiar aşa."