Fundaţia Estuar are două centre de zi în sectorul, 6 şi în sectorul 1. Persoanele cu probleme de sănătate mentală beneficiază aici de consiliere psihiatrică, psihologică, vocaţională şi
juridică, sprijin pentru reintegrarea în muncă, terapie ocupaţională, grupuri
de suport ş.a. De obicei, oamenii vin aici după o internare la spital, pentru a
continua tratamentul. Doar pentru cei din sectorul 4 funcţionează un serviciu
de consiliere la domiciliu, asigurat de o echipă formată dintr-un asistent
social, un psiholog şi un psihiatru. Mai există filiale în Ploieşti,
Cluj-Napoca, Giurgiu şi Botoşani. Toate serviciile sunt gratuite.
În sectorul 6 vin
în jur de o sută cincizeci de persoane, numiţi în jargonul specialiştilor "beneficiari". Majoritatea au diagnosticul de
schizofrenie, dar mai sunt şi persoane cu depresie, cu tulburare bipolară,
tulburare de personalitate şi câţiva cu întârziere mentală. Li se recomandă
voluntarilor care lucrează aici să nu ia în discuţie diagnosticul, să privească persoana, şi nu
boala.
Alina
Crăciun e psiholog şi consilier vocaţional . Poate avea orice vârstă între
24 şi 36, cât am eu. Vorbeşte repede, fără ezitare. Începe cu
date statistice: 1% din populaţia lumii are schizofrenie. Majoritatea oamenilor
cunosc cel puţin o persoană cu acest diagnostic.
Aflu că nu suntem nici mai schizofrenici, nici mai sănătoşi
decât alţii, ne încadrăm în media de pe Glob.
“Dar or fi toţi
diagnosticaţi? Văd adeseori prin RATB sau pe stradă oameni care ţin discursuri,
vorbesc de unii singuri şi par complet în altă realitate. Mulţi sunt persoane
fără adăpost. Lumea îi ignoră. Pot deveni periculoşi? Ce ar trebui
să facem?"
“Există mitul că persoanele cu probleme mentale sunt mai
agresive decât ceilalţi. De fapt, se pare că ei sunt mai puţin agresivi. E
adevărat, în crizele acute pot face rău celorlalţi sau propriei persoane. Cel
mai bun lucru în cazul în care vedem pe cineva care manifestă o astfel de criză
este să sunăm la 112. Există serviciul de urgenţă psihiatrică. După două-trei
săptămâni de tratament vor fi de nerecunoscut, pot duce o viaţă normală.
Printre oamenii străzii sunt şi schizofrenici, dar majoritatea bolnavilor sunt
diagnosticaţi şi integraţi în societate.”
Îi cer Alinei să-mi vorbească despre simptome: “halucinaţii
auditive (oamenii aud voci). Ca răspuns la aceste voci ei îşi produc
discursurile. Cele mai periculoase sunt vocile imperative, care le cer diverse
lucruri: să zboare, să se arunce pe fereastră sau să facă rău altcuiva.
Halucinaţii vizuale. Idei delirante de persecuţie, de prejudiciu (că cineva
le-a făcut un rău), de urmărire, de filiaţie (că sunt rude cu anumite
personalităţi). Apar modificări de comportament, omul devine agitat, agresiv
sau autoagresiv. Apar probleme de memorie, capacitatea de atenţie poate să
scadă (nu e în stare să urmărească un film până la capăt) sau poate să
crească (devine extrem de vigilent, atent la detalii). Apare anxietatea, frica
foarte puternică, scăderea rezistenţei la frustrare (devin iritabili, nervoşi),
insomnia de mai multe feluri, tocirea afectivă.”
Îmi spune că nu e aşa cum citisem eu în manualul de clasa a X-a, că introvertiţii sunt
predispuşi la schizofrenie, iar extrovertiţii, la nevroză. Clasificări din astea
interesante am găsit până şi în teoria literară. Oricine care a terminat liceul
înainte de 2000 a auzit despre nevroza lui Bacovia, în special, şi a
simboliştilor, în general. Era subiect de BAC. În comparaţie cu moderniştii, postmodernii, adică cei care au făcut literatură după al doilea război mondial, au o gândire asemănătoare schizofrenicilor,
sau cel puţin personajele lor. Aici nu-l am în cap decât pe Billy Pilgrim, a
lui Kurt Vonnegut, din romanul meu preferat.
„Trebuie să existe un trigger,
un declanşator al bolii, care vine pe un fond genetic şi pe nişte factori de
mediu. Doar această combinaţie poate să producă boala. Acest declanşator poate
fi, de exemplu, o emoţie puternică, pozitivă sau negativă.”
Freud produce
dezaprobare printre specialiştii de la centru (şi nu numai), cu obsesia lui
pentru sexualitate şi reprimarea ei. Teoria cu privire la cauza schizofreniei,
care ar avea legătură cu impulsurile homosexuale inconştiente, este una
depăşită, spune Alina. Colegul ei, Adrian Socol, care urmărise discuţia noastră
prin rumoarea din încăpere, întăreşte concluzia: „Mânca şi el o pâine.”
Poate cea mai
lăudabilă curiozitate pe care o am este cum să ne purtăm cu astfel de persoane,
cum să-i abordez eu, personal, pe cei cu care vreau să vorbesc despre boala
lor.
„E important să
nu-i ignorăm, să nu-i stigmatizăm, să nu ne purtăm cu mănuşi. Îi salutăm, le
punem câteva întrebări despre cum se simt, ce mai fac. Dacă ne sunt
prieteni, ieşitul cu ei la un suc e mai important decât vreun
ajutor finaciar sau material de altă natură. Să cerem ajutor de specialitate
când lucrurile iau o întorsătură urâtă. O greşeală foarte mare pe care o pot
face cei din jur este să le recomande să întrerupă tratamentul, dacă observă că
le e mai bine.”
Alina îmi spune
că pot găsi aici, printre beneficiari, persoane dispuse să vorbească despre
problemele lor.
În privinţa fotografierii, nu e nevoie decât de un acord scris. Sunt persoane cu discernământ, au drept
de semnătură. Aşa procedează şi cei de la centru dacă vor să le folosească
fotografiile. Îmi recomandă, totuşi, să nu-i pozez, chiar dacă ei vor să-şi
asume asta. Îi poate vedea un vecin sau altcineva care nu ştia despre boala
lor.
Cea mai dificilă problemă mi se pare găsirea unui loc de muncă.
„Am avut acum doi
ani un proiect cu acest scop, integrarea
în muncă a persoanelor cu sănătate mentală. S-au angajat un număr destul de
mare dintre beneficiari. Există locuri de muncă protejate, unde angajatorii
ştiu despre diagnosticul lor, dar majoritatea angajatorilor, din teamă sau
prejudecată, au reticenţe. E adevărat că le e greu să-şi găsească sau să
păstreze un job. Dacă o persoană normală, care a terminat o facultate, câştigă
în medie 1200 de lei, una cu probleme de genul acesta câştigă în jur de 500,
600 de lei. Au o pensie care nu e mai mare de 600 de lei.”
Nu există profesii
recomandate sau de evitat în cazul celor cu schizofrenie. Ca şi la ceilalţi
oameni, profesia trebuie aleasă în funcţie de interese, educaţie şi aptitudini.
E adevărat că trebuie luată în calcul diminuarea atenţiei, care poate să apară.
Vreau să ştiu
care e legătura dintre artă şi schizofrenie. Dumnezeule, mintea acestor oameni e o mină de aur, ar putea pur şi simplu să
transcrie, să picteze sau să înregistreze ce li se năzare în timpul crizelor şi gata
opera de artă, îmi trece mie prin cap, destul de simplist.
„Există o
legătură între creativitate şi schizofrenie. Nişte studii au demonstat că
oamenii foarte creativi sunt mai predispuşi să facă această boală. Există
probabil ceva la nivelul neurotransmiţătorilor. Ceea ce se poate observa este
gândirea de tipul outside the box pe care o întâlnim atât în delirul
schizofrenicilor, cât şi în ideile oamenilor foarte creativi. Un exemplu de
personalitate artistică care a manifestat simptomele acestei boli este Van
Gogh. Şi cei care vin aici sunt foarte creativi, unii confecţionează obiecte de
artă, alţii pictează sau se manifestă artistic în diverse moduri. Boala asta
debutează de obicei devreme, între 18 şi 36 de ani, iar oamenii nu prea au cum
să se dezvolte astfel încât să lase în urmă o operă.”
Evit să mă uit la
thriller-uri, dar nu am putut să
ocolesc „Exorcistul”. Pentru că pe atunci preferam să găsesc explicaţii decât
să trăiesc cu ambiguităţi, un lucru era clar pentru mine în materie de
exorcizări: o persoană e posedată, deci schizofrenică, pentru că o parte din ea nu
permite anumitor impulsuri să se manifeste. O femeie religioasă, care respectă nişte norme morale stricte, nu-şi poate permite să fie agresivă sau să-şi manifeste sexualitatea. De-asta, în cele mai multe cazuri despre care am
auzit, e vorba de femei care rostesc cu voci bărbăteşti tot felul de blasfemii şi perversiuni. În general, cam tot ce nu accepţi din ceea ce
simţi sau gândeşti se întoarce împotriva ta, într-un fel sau altul. E acea parte din tine numită de unii psihologi "Umbra", pe care trebuie să o cunoşti şi să o înţelegi, dacă vrei să o îmblânzeşti. Cam asta am înţeles eu din teoriile lui Freud şi toate cursurile de psihanaliză, pe care le-am citit cu destulă angoasă.
O întreb pe Alina
despre fenomenul ăsta atât de interesant şi exploatat cinematografic.
„În După dealuri, de exemplu, personajul feminin are această
boală. Ritualurile sunt penibile şi nu am auzit să fi ajutat pe cineva, ca şi
în cazul tratării cancerului sau altor boli. Din câte ştiu, nici biserica
ortodoxă nu le acceptă.”
Doi dintre
schizofrenicii pe care îi cunosc consumă sau au consumat droguri, de la
etnobotanicele odată legale şi marijuana, la prafuri.
„Drogurile
psihoactive pot acţiona ca factor
declanşator. S-a observat o pondere mai mare a schizofrenicilor în rândul
consumatorilor de marijuana, faţă de populaţia care nu consumă.”
Intru apoi în
cabinetul medicului psihiatru Florian Koleci. Îmi pune câteva întrebări
personale, pentru că nu cred că înţelesese prea bine ce e cu mine. Aşezată în
fotoliul de piele, într-o lumină artificială destul de chioară, dar
odihnitoare, îmi vine să dau drumul confesiunilor. Dar mă apuc să-l
înregistrez.
Reapare în
discuţia noastră ideea că nu contează temperamentul sau gradul de extroversie, cât de comunicativ e omul, dar că boala predispune la închidere în
sine. Importantă mi se pare precizarea psihiatrului care pomeneşte despre o
modificare biochimică la nivelul creierului produsă de factorul cu rol de trigger despre care vorbea Alina.
Trebuie să reiau
întrebarea despre efectul drogurilor, în general, şi al marijuanei, în special.
Spre surprinderea mea, domnul doctor are o altă părere decât colega psiholog.
Îmi spune că nu
există o legătură între consumul de droguri şi schizofrenie, dar dacă un bolnav
este şi consumator, asta îngreunează foarte mult rezultatele
tratamentului. În general, aceste
persoane nu sunt consumatoare pentru că ele se izolează, nu pot să urmărească
un plan, de care ar avea nevoie ca să facă rost de substanţe.
„Aşa cum există
persoane normale care fumează marijuana, există şi oameni cu acest diagnostic
care o fac. Din cauza tratamentelor, unii schizofrenici au o predispoziţie la
dependenţă, la fel cum alţii resping atât ideea tratamentului, cât şi folosirea
altor substanţe. Există cazuri de consumatori de marijuana cu acest diagnostic,
dar nu există o conexiune între consum şi boală.”
Şi doctorul
Koleci îmi spune că, statistic, schizofrenicii sunt mai puţini agresivi decât
restul oamenilor, iar faptul de a vedea pe cineva vorbind de unul singur nu
trebuie să ne sperie sau să ne îndepărteze. Ei răspund agresiv dacă sunt
agresaţi, catalogaţi drept nebuni etc.
„În relaţia cu un
astfel de om e important să-i accepţi trăirile. Pentru că dacă extratereştrii
despre care el crede că îl urmăresc, nu sunt reali, spaima lui este şi are o
intensitate foarte mare.”
Tot auzisem de
preocuparea schizofrenicilor pentru extratereştri.
„La unii apar
extratereştrii, la alţii Dumnezeu. Sunt subiecte tentante şi pentru noi,
ceilalţi şi nu le poate proba nimeni existenţa sau inexistenţa.”
Recunosc că
anumite superstiţii religioase sau lecturi mistice m-au făcut în adolescenţă
s-o iau pe arătură. Abia acum reuşesc să împac freudismul şi creştinismul
şi, amândouă, cu Istoria credinţelor şi
ideilor religioase a lui Eliade.
Florian Koleci
spune că practicile religioase sunt inofensive, dar contează intensitatea cu
care sunt trăite. Oricare dintre noi,
dacă intrăm într-o încăpere în care nu cunoaştem pe nimeni, putem avea impresia
că cineva s-a uitat urât, dar asta nu ne face paranoici. Aşa şi cu
credinţa.
„Fiecare avem nevoie să evadăm în planul imaginarului
pentru a fi creativi, important e să nu rămânem acolo, să găsim drumul înapoi
în realitatea palpabilă.”
Nu mă satisfăcuse
nici răspunsul legat de creativitate şi schizofrenie.
„Există această
înclinaţie a lor de a vedea lucrurile altfel, nu doar partea materială, poate
din această perspectivă se poate spune că sunt creativi. Un pacient mi-a explicat odată cum vede el boala: un om normal vrea să aibă, iar un nebun vrea să facă,
fără a primi ceva în schimb.”
Încheiem discuţia
cu o statistică pe care o pot numi optimistă, în comparaţie cu informaţiile pe
care le deţineam:
„ În ultima vreme
au apărut tratamente noi, care fac ca boala să se manifeste altfel decât în
trecut. În 25% dintre cazuri oamenii pot avea o viaţă normală şi pot să
practice orice profesie. 50%,
chiar dacă sunt activi, pot, la un interval de câţiva ani, să aibă perioade de
recădere. E foarte important tratamentul
medicamentos, dar şi stilul de viaţă, care trebuie să fie ordonat. Să aibă
nişte ritualuri, nişte automatisme, care în perioadele de criză să-i ajute să
meargă mai departe. Simptomele nu dispar de la sine, ci pot fi ţinute sub
control prin tratamente. Dacă după cinci ani nu mai apar recăderi, acesta poate
fi regândit.”
Într-o altă zi
vin să vorbesc cu beneficiarii centrului. De data asta o întâlnesc pe Claudia
Popescu, coordonatoarea filialei din sectorul 6. Stă în faţa unui calculator,
alături de un bărbat. Îi spun care e motivul vizitei şi mi-l recomandă zâmbind
pe cel de lângă ea, Lucian, de am impresia că a fost telepatie. Din
încăperea cea mare, dar totuşi foarte mică pentru cele câteva birouri
înghesuite, mergem într-o sală de consiliere, o cameră cochetă cu o bibliotecă
pe un perete, o masă şi două scaune. Lucian închide uşa iar eu, aparent fără rezerve, îmi dau jos geaca
de iarnă groasă şi o pun pe spătarul scaunului. „E cald aici.”
Îmi arată un
filmuleţ cu el pe telefon, făcut pentru o emisiune de la CNN sau aşa ceva. Zice că
nu ştie cum să mi-l trimită. Începe să-mi vorbească despre telefonul lui mobil,
după ce îi spun că-l voi înregistra şi nu prea ştiu cum să umblu cu al meu. E
clar că-i place să vorbească cel puţin la fel de mult cât îmi place şi mie. Ţinuta de casă, cu spatele uşor aplecat,
contrastează cumva cu discursul lui de inginer serios, fără scăpări logice, de
un umor care levitează în unele fraze, fără ca mimica vorbitorului să dea vreun
indiciu. În încăpere se simte, totuşi, o tristeţe grea, care nu ştiu exact de unde vine şi a cui este, a mea sau a lui. Am tendinţa să cred că poate mai şi aberează, dar informaţiile pe care
mi le dă le regăsesc pe site-ul
centrului.
Lucian are 58 de
ani şi a lucrat ca inginer mecanic, după ce a absolvit Institutul Politehnic
din Bucureşti. În 1990, la 34 de ani, a avut prima dată o criză şi a fost
internat. Mărturiseşte în paginile revistei Estuarul,
la care scrie alături de ceilalţi beneficiari, că debutul bolii a coincis cu
naşterea fiului său. Când îl întreb despre cauze, se gândeşte la stres,
„alergătura după coşul zilnic”. A vrut să iasă la pensie, iar pentru asta ai
nevoie de trei luni la rând de internare, dar „nu te ţine nimeni mai mult de o
lună în spital”. În 1999 s-a internat
din nou şi atunci s-a pensionat.
Mi-a povestit
despre simptomele lui, pe care le descrie şi în filmuleţ, şi în articolul
respectiv. A avut un delir mistic, chiar dacă se declară ateu, şi întâlniri cu
extratereştri. S-a apucat să facă goblenuri, ocupaţie care, observă el, e
destul de neobişnuită pentru un bărbat.
Din 2005 nu a mai
avut nicio recădere. „M-a pus pe picioare doctoriţa psihiatră Roxana Mischianu,
care e un medic, jos pălăria! E şi sexolog, are mai multe calificări. Şi e un
foarte bun diagnostician. Toţi pacienţii ei pică exact pe tratamentul corect.
Punct ochit, punct lovit! Alţii mai bâjbâie, tatonează, până când găsesc exact
ce îţi trebuie.”
Îmi spune că nu a
avut antecedente în familie cu acest diagnostic. Pomeneşte cu mândrie de fiul
său care are douăzeci şi patru de ani şi e masterand la Facultatea de Limbi Străine. Fosta soţie, care a
divorţat de Lucian din cauza bolii „a avut şi are, mulţumesc lui Dumnezeu, toată
grija pentru el.”
Are o pensie de
550 de lei, după mai mult de douăzeci de ani vechime. La asta se adaugă
indemnizaţia de handicap, de 234 de lei. Este foarte implicat în activităţile
centrului. A reprezentat fundaţia Estuar în Marea Britanie, alături de Alina
Oancea, coordonatoarea filialei din sectorul 1. Face parte din redacţia
revistei Estuarul. Urmează de patru
ani cursurile de engleză care sunt oferite gratuit beneficiarilor centrului, de
două ori pe săptămână. Dintre activităţile de relaxare, cel mai mult îi place
să joace şah.
Îl întreb care e
programul săptămânal. „Lunea avem un grup de comunicare cu psihologul Adrian
Socol, care e foarte interesant şi la care vine multă lume. Marţi şi joi,
cursul de engleză. Miercuri, un grup de psihoterapie şi psihoeducaţie, tot cu
Adrian Socol. Vineri e zi de amuzament. Se joacă tenis de masă, şeptică,
scrabble, şah, activities, un joc mai
nou. După prânz e un cerc de artizanat, la care eu nu particip. Se fac tot
felul de bijuterii şi obiecte decorative. Avem şi expoziţii cu vânzare, iar o
cotă parte revine beneficiarilor. Mai e un atelier pentru obiecte din ceară.
Poate vorbiţi şi dumneavoastră să luaţi ceva, un moş crăciun sau un brăduţ. Pentru cei
cu probleme de intelect există un curs de alfabetizare, un club de
poveşti...cam astea sunt. Se organizează periodic excursii. Anul ăsta am ales
un traseu mai uşor. Am fost la Buşteni, la mănăstirea Caraiman, în excursie de
o zi cu trenul. Totul e foarte bine organizat, masă, cazare, îţi oferă şi
sandvişuri pe drum. Am fost şi la mare o zi, dar se cam stricase vremea, din
păcate. Cei care nu au condiţii, pot veni aici să facă duş sau să-şi spele
rufele.”
Nu are reţineri
în a vorbi despre diagnosticul lui, dar se vede că nu îi face plăcere.
„Prima dată a
fost psihoză discordantă. Acum s-a trecut la un termen mai drastic, care te
stigmatizează: schizofrenie paranoidă. Lumea când aude zice, domn’le, ăsta-i
terminat. Sunt mai multe variaţiuni pe tema asta, mai multe manifestări ale
bolii la diferite persoane: tulburare schizo-afectivă, tulburare bipolară şi
altele.”
L-am întrebat
cum aş putea convinge pe cineva să vină aici, la centru.
„Păi a devenit
destul de mediatizat. La Spitalul 9 li se spune pacienţilor despre el. Este şi
pe internet, s-a făcut promovare şi la tv, s-a deschis şi un call center. Să sune, să vadă despre ce
e vorba. Dacă îi stârneşte un sâmbure de curiozitate, va veni singur. Nu poţi
să aduci pe nimeni cu forţa. Sunt persoane care au venit o dată, de două ori şi
atât. Eu vin de paişpe ani, aproape în fiecare zi. M-am regăsit aici, este a doua
mea casă. Săptămâna trecută am fost la deschiderea unui club house care ţine tot de Estuar, în sectorul 6, strada Orşova
129, destinat exclusiv persoanelor cu astfel de probleme. Se vor face tot felul
de activităţi, vor fi, probabil, şi nişte locuri de muncă plătite, la recepţie,
la bucătărie, la promovare.
Spre sfârşitul
discuţiei noastre, un bărbat cu fes bagă capul de câteva ori pe uşă, iar apoi
întreabă, destul de iritat, cât mai avem. Nici nu termin bine intrerviul, că un
grup foarte hotărât de vreo şase oameni, bărbaţi şi femei, iau repede masa din
cabinet, nemulţumiţi că le stricasem programul.
Îi mulţumesc lui
Lucian şi îl felicit pentru felul în care a făcut faţă bolii.
Claudia, coordonatoarea proiectului, îmi cere destul de autoritar să nu
pozez oameni, ci doar obiecte. În biroul unde lucrează personalul centrului
sunt câteva calculatoare şi multe, foarte multe dosare. Îmi spune să nu
fotografiez nici asta, că i-aş face de râs. Pe pereţi atârnă vreo două tablouri
pictate de beneficiari. „Mai multe desene, cât mai autentice”, cer eu, dar fata care are acest talent îşi ia
lucrările acasă. Tot ea ilustrează coperta revistei.