sâmbătă, 18 decembrie 2010

Cosmar cu happy end

Cu mare frustrare si adanc regret ca nu am inceput mai din timp trancrierea viselor mai intense si memorabile,din teama ca e un gest comun(Cartarescu facea asta,chiar din prima carte pe care am pus mana) si lipsit de valoare(tu nu esti scriitoare,macar!) incep aici ceea ce se vrea o serie a acestor manifestari profunde si relativ lipsite de inhibitii,dar poate inca pline de simboluri, ale mintii mele.Caci simbolurile sunt incifrari ale continuturilor neacceptate de minte nici macar in somn.Iar eu ma laud ca,de la un timp,visez precum copii:pe fata,fara ocolisuri.Adica:n-am sex,vreau sex,visez sex.Copilul:vede o prajitura,n-o poate lua,viseaza prajitura.Nu ma mai complic cu catarat pe ziduri sau mai stiu eu ce alte sublimari.
Cel de care va fi vorba s-a intamplat cu ceva timp in urma,asa ca nu pot da prea multe detalii,dar imaginile principale sunt inca vii.
Sunt pe terasa la Diana(funny,that’s my name),primul hotel din Saturn,langa plaja(cel care aduce umbra,cand iti e amiaza mai draga).
In copilarie,parea o adevarata aventura mondena sa mergem acolo cu parintii sau doar cu tata,la barul de la parter,sa bem Pepsi sau nectar si sa ascultam Modern Talking.Mama lui George arata ca o vedeta pop:cu parul tapat,picioare lungi,fusta scurta si mulata. Era chelnerita sau ceva mai mult.Era un fel de sefa pe acolo,starnind admiratia tatalui meu, intre cei doi existand un fel de complicitate, spunea mintea mea de copil de 6-8 ani.
Apoi,dupa ani,pe la 14,veneam in dupa-amiezi reci si pustii(posibil dimineti,in functie de programul scolar)si exersam la nesfarsit,ca intr-o transa,miscarile de Kata pentru examenul de centura la karate,in timp ce Elena,prietena ce ar fi trebuit sa lucreze cot la cot cu mine, ma privea obosita deja, sau plictisita ,sau mai stiu eu cum.
Poate de asta hotel Diana.A! Plus saritura de sus,de pe un zid,pentru a tine pasul cu impulsurile sinucigase ce-mi creau invidie,prin spectaculozitatea lor,ale Elenei.Sa fi fost vreo 3-4m inaltime:picioarele mi s-au infipt in pamant,apoi mi-am izbit sanii de coapse,cazand pe vine.Durerea a fost destul de mare si mai ales teama pentru integritatea sanilor.Am injurat-o pe Elena.
Apoi,bunicii mei din Bucuresti au stat acolo cand au venit la noi,cocotati undeva pe la etajul 8,ceea ce a cauzat insomnii bunicii,de inaltime sau de zgomot marin.
Acum,urcata undeva la etajul 1,priveam marea.Dar in loc de mare mi-a aparut un peisaj cu totul strain de Romania,cu arbori aproape desfrunziti,de fapt verzi(de ce zic eu desfrunziti?) si pamant maroniu(aoleu!) si uscat.Ceva american,California,Arizona(denumirile mi-au venit in minte nu pentru ca as putea face deosebirea intre aceste doua celebre locuri ale Terrei,ci fara un motiv aparent).
M-am inspaimantat!Ganditi-va:cum ar fi sa mergeti in vacanta la mare si ,iesind intr-o dimineata pe balconul hotelului sau pensiunii unde sunteti cazati(cu vedere la mare) ,sa vedeti ca marea nu mai e.
Ma gandeam ca un cutremur,ceva ingrozitor schimbase fata Pamantului.
Dar,surpriza!Dupa ceva ingrijorare si multa stupefactie ,valurile linistitoare s-au intors,ca si cand totul fusese doar un vis si scaldau din nou,cadentat,familiar,plaja luminoasa a copilariei.
P.S.Ia te uita!Si Tanase viseaza mare.Ca sa nu mai zic ca dragostele lui sunt pe acolo.
Te salut,dragule!Si nu am uitat:cand voi fi mare,vreau sa intru in direct cu tine.

luni, 27 septembrie 2010

Eu şi blog-ul meu

Eu sînt o mică parte a blog-ului meu(blog nu e cuvânt românesc,dăă!).Sînt anticamera spre o lume de vis.Vă rog ,poftiţi la poezie,muzică,pictură,fotografie ,intelepciune si ce-or mai zămisli iubiţii mei virtuali.La intrare mă veţi găsi pe mine în posturi inedite.
Totul e sa nu raman toata viata in anticamera vietii mele.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

You are pathetic!(Eşti patetică,dragă!)

Ce spectacol grotesc trebuie să fie pentru tine femeia despletită,târându-se în genunchi,lipindu-se de picioarele tale în timp ce tu mergi înainte,neîndrăznind să te scuturi violent de prezenţa ei pentru totdeauna.
De fiecare dată când trec prin Militari,mai ales când sint în 336,cobor acolo unde am coborît împreună.O iau printre blocuri,nu nimeresc din prima.Nu e uşor,căci era seară,iar a doua zi eram îndrăgostită,şi de mână cu tine.Dar întreb de Ştefan şi nu e nevoie să întreb de două ori.Urc la unu,căci asta nu am uitat.Simt miros de ceai din fructe de pădure(ştii?pliculeţele aduse de mine)şi cântec de chitară.
Deodată cântecul se opreşte.Ştiu că e slabă sub tine şi caldă.
I-am văzut sandalele lângă sandalele tale şi am sângerat ca în acea zi de Paşti,dintr-o copilărie îndepărtată,când am văzut copitele şi codiţa mielului în dosul casei bunicii.
P.S.O mostra de monstruozitate,as adauga.

miercuri, 4 august 2010

Comportament autodistructiv?

Ieri m-am despartit de un bun prieten.Practic,ieri mi-am luat adio de la America.Pentru a ramane in scumpa tara.Tara lui Tzara.
Ca sa ma afund mai departe in aceasta “legatura bolnavicioasa”.La varsta care ar trebui sa fie a maturitatii,sa-mi mai tocesc coatele pe bancile Facultatii de Litere,cu chilotii care se vor destrama incet-incet si nu vor fi inlocuiti de altii.
Dar am luat-o pe o panta gresita.
Realitatea poate sa fie alta decat cea de la Realitatea TV.Realitatea este ca atunci cand am intors spatele acestei facultati,pentru ca luasem un opt in loc de zecele visat(!)-au fost mai multe motive,nu-s chiar asa nebuna-am visat ca cineva mi-a taiat capul.Am manifestat ceea ce eu am numit “nevroza de pierdere” si care a fost descrisa plastic de un amic de-al meu:”Ti-ai uitat cuvintele pe holurile Facultatii de Litere”.Realitatea este ca sunt fericita cand il citesc pe Cartarescu sau pe Creanga,cand urmaresc blogurile lui Marius Aldea si Iulian Tanase,hai,si Mitos Micleusanu,cand asist la monologul interior in limba de bastina.
As fi putut sa iau viata de la capat(orium,cam asta fac),sa invat si apoi sa jonglez cu engleza,sa-mi iau corpul la spinare si ma apuc de dans contemporan,sa dau glas vocii mele interioare care lalaie toata ziua,tinandu-mi loc de mp3 player.
Dar eu,nu si nu!Alta limba-armonioasa ca ea nu gasim!

luni, 26 iulie 2010

Dacă mâine ar fi alegeri,românii ar vota cu Ceauşescu

Din păcate,eu nu sunt deţinatoarea unor statistici,ca să pot fi mai convingatoare,dar,din câte îmi amintesc,mulţi tineri din generaţia mea sau mai recenţi ,în preajma alegerilor,dacă îi întrebai cu cine votează,spuneau că toţi sînt la fel,că pe ei nu-i interesează,că au de jucat un joc pe calculator şi n-au chef să iasă din casă.
Acum,aceeşi tineri bine informaţi si interesaţi de soarta tării s-ar urni de la calculator să voteze pe nimeni altul decât Ceauşescu,bravul conducător,care a instituit foamea si frigul,groaza maladivă de a spune ce gândeşti si chiar de a gândi,minciuna la scară naţională,mascaradele ce aveau loc la zilele mari,furtul ca ocupaţie vitală pentru supravieţuire.Acest individ redus mintal sau bolnav psihic(ca toţi marii dictatori)a avut inconştienţa sau aroganţa să creadă că poate avea un întreg popor la picioarele lui,că poate umili atâtea minţi,obligând oamenii să-i cânte ca nişte hipnotizaţi cântece de laudă,să-l proslăvească întocmai ca pe un Dumnezeu,după ce încercase să ucidă orice fel de religie şi credinţă . Pedeapsa pe care şi-a primit-o a fost o crimă?Sunt fundamental creştină ,dar mi se pare că acest eveniment trebuia să se întâmple la fel de imperios precum relaţia cauză-efect.
De fapt, a fost unul din puţinele momente pe care le-am trăit alături de acest popor şi de care sunt mândră.Că a fost o nebunie după aceea,că vechea nomenclatură a luat frâiele,că oamenii speriaţi şi bezmetici şi-au omorât fraţii,că politicienii de azi sunt nişte nemernici ,că ţara e într-o fundătură, o ştiu foarte bine.Dacă voiau o ţară nouă,românii trebuia să pună în frunte oameni noi,care nu aveau trecutul pătat.Dacă nu ştiau pe cine votează,trebuia să mai caşte gura pe la niste oameni de onoare care-şi demonstraseră integritatea.Dacă cineva a minţit un mandat întreg şi şi-a adus clica formată doar din incompetenţi pe culmile prosperităţii,trebuia să nu mai fie votat.
Lipsa mea de sperantă,care se manifestă prin luarea în considerare a variantei de a pleca de pe plaiurile mioritice,se “datoreza” nu atât lui Basescu,lui Boc sau parlamentarilor,ci ,mai degraba ,lipsei de discernământ a românilor ,care au exact conducătorii pe care îi merită.Ce mai poţi aştepta de la nişte oameni care voteză pentru ăla de i-a dat un telefon,un milion,mai rău,o găleată sau o pătură?!

vineri, 16 iulie 2010

Eu şi CNDB

Am trecut şi eu pe la CNDB.
Dar şi CNDB a trecut prin mine.
Andreea Novac,Mihai Mihalcea,colegele(nişte minunăţii de fete),colegul (un nebun temerar,cică acum e în Alaska.Licenţiat in filozofie si doctor in literatură veche.Cosmin,ai vreun defect?O oră să mai fi fost amici!...) si actorii grăbiţi care au trecut doar o dată pe la noi.Pe unul l-am prins când orbecăiam şi trebuia să ne pipăim(a naibii de grea treabă!)Cred că el era .Celălalt mi-a făcut cel mai frumos compliment,când,strânşi in cerc,Andreea ne ceruse să spunem ce ne trece prin cap despre cel din faţa noastra.(fiecare treceam ,pe rând,prin postura de analizat)”Nu ştiu ce să mai cred despre tine!”Acele uluitoare „proiecţii” pe care le-au făcut la adresa mea,mai degraba intuiţii clarvăzătoare,in timpul aceluiaşi exerciţiu:că îmi plac pâinea si dulciurile,ba şi tochitura,că sunt de încredere(era prima zi când ne vedeam),că mă ocup de copii(nimeni nu ştia nimic despre mine),că mi-ar fi plăcut să merg pe bicicletă,că sunt „între cariere”(Cosmin);la răscruce de drumuri,aş spune eu .
Groaza de a fi privit şi studiat in timp ce trebuie sa ai idei pe care să le exprimi prin mişcare,când eu nu puteam inainte sa dansez fără alcool,dar când făceam asta,voiam să mă urc sus,să mă vadă toata lumea.Treptat,ignorarea ochilor scrutători şi trăirea extazului pe care ţi-l oferă dansul şi libertatea de mişcare a trupului şi a minţii.Senzualitatea pe care ne-o cerea domnul Mihai Mihalcea,pardon,Farid Fairuz si senzaţia,a doua zi dimineaţa ,că am avut cea mai frumoasă şi energizantă partidă de sex.Iar acum,de curând,când Andreea ne-a oferit din timpul si pasiunea ei două cursuri,doar pentru că îi era dor de noi,provocarea pe care mi-a aruncat-o,”obligandu-mă „să lucrez cu Alex.”Doar în acest spaţiu ,al scenei,totul e posibil”,ne-a zis.Iar eu am trăit pe viu un vis,o reverie.
Bucuria şi onoarea de-a ieşi la o băuta cu Andreea si atâţia oameni frumoşi .
Dragii mei,rămâneţi in România şi rămâneţi în centru,în ciuda boldozerelor care vor să vină peste noi!

luni, 14 iunie 2010

Moment erotic încărcat de solemnitate

Mi-am amintit:era toamnă.Toamnă cu miros de crizanteme.Predominant crizanteme.De fapt,nu cred că se mai comercializau si altfel de flori.
Aş putea să jur că eram in clasa a II-a.Mie aşa mi-a rămas in minte:pionier din clasa aII-a.În prima tranşă,evident.Totuşi,in clasa a II-a eram proaspăt picată din Bucureşti, dar la acel moment parcă eram bine integrata in grupul de elevi de la malul mării.Oricum,trebuie sa fi fost noiembrie.O zi atât de întunecată şi cenuşie,precum halele imense şi pline de zgomot ale şantierului naval,precum salopeta,ţinuta principală,se pare şi festivă,a învăţătoarei Lungu.(Intersant,chiar era înaltă şi avea si degete lungi,si arătătorul cu care ne dădea deseori la palma sau,in mod exceptional ,pe spinare era si el lung)
Clasa I o făcusem in Bucuresti.Despre coroniţa primită la sfârşitul anului,la grămadă cu alţi vreo 20(aşa mi se păreau mie de mulţi) nu ştiam dacă era pentru mine sau pentru bunica,intrucât ea venea mereu pe la şcoală,nu lipsea de la nicio şedinţă,tot timpul punea ceva la cale cu invăţătoarea.De Crăciun,chiar fusese Moş Crăciun,care ,oficial,se numea Gerilă.
Abia mai tarziu,cand aveam sa fiu aleasă comandantă de detaşament si să mă menţin in aceasta funcţie,am realizat că meritul era al meu,chiar dacă bunica imi spusese, in pragul mutării:”N-ai să faci nimic fără mine!”Ambiţia primului născut,şi fată!,avea să mă propulseze pentru mult timp in topul elevilor di clasa aII-a D ,de la “geamie”,cum i se zicea.Şcoala noastra era o clădire veche,cu câteva incăperi,reprezentând doar o filială a şcolii fruntaşe nr. 5 din Mangalia.Peste stradă se mai află încă fascinanta biserică turcească,din care auzeam uneori,in timpul orelor de curs,chemările prelungi ale preotului.
Au rămas,pentru a completa amintirile şterse în mare parte,două fotografii alb-negru. Într-una eram toţi cei proaspăt pionerizaţi,peste capetele noastre tronând cele două învăţătoare ce făcuseră posibilă iniţierea.Pe marginea ei ne-am tavalit de râs de-a lungul anilor,privindu-ne feţele care numai pătrunse de importanţa momentului nu erau.
“Ce-ti doresc eu tie,dulce Românie” continea niste cuvinte atât de mari,incât nici eu,care adormeam plângând cu Cenaclul Flacăra,inca din perioada preşcolară, nu le-am putut pătrunde si integra.Din momentul recitarii pline de avant,totusi,a rămas cea de-a doua poză in care nu mai eram la fel de drăgălaşă,ca in grup,eram urâta de-a binelea , contrastând, întru câtva,cu buchetul de crizanteme din mâna.Imi pierdusem feminitatea,eram acum o luptatoare pentru patrie,un viitor soldat al ei.
Carevasăzică:miros de crizanteme,prajiturele(pricomigdale),vag imaginea mamei care ma ducea de mănă pe drumul spre şantier.Cenusiul si zgomotul halelor,copleşitoare,deprimante.Asta e tot ce mi-a rămas in amintire din ziua în care am devenit pionieri.Cu exceptia unui moment,pe care il vad in cele mai mici detalii,animat si colorat,chiar călduros,în acel noiembrie rece.Colegul mai mare cu un an trebuia sa indeplineasca ritualul trecerii mele la un alt statut,mult mai important.Ţinea cravata în faţa mea,ca pe o ofrandă.Apoi am văzut că mi-o tot dă pe la gură:
--Pup-o ,mă!i-am auzit glasul,intrigat de faptul că eu nu ştiu ce se face cu o cravată.

marți, 11 mai 2010

Noroc că sunt femeie

Cum de tocmai ţara asta e o batjocură a celor ce muncesc,dar şi a celor ce gândesc?!
Cât poţi să mai ridici din umeri şi să spui:”Voi i-aţi votat!”?
Să fie de vină ai mei ,că s-au temut de întoarcerea dictaturii PDSR,care,până la urmă,tot le-a luat pământul?Sau cei din Timişoara,care i-au hulit pe liberali că s-au înhăitat cu succesorii vărsătorului de sânge Iliescu?Sau poate eu,care n-am ajuns să-l votez pe gentleman-ul domn Geoana,susţinătorul şi promotorul ilustrului Vanghelie.Sau poate suntem de vină cu toţii,că nu suntem greci.
Românii sunt bolnavi,de la vlădică până la opincă.Sunt nevrotici.A zis-o Dinescu.Nu am ajuns eu la această înţeleaptă concluzie,cu toate că văd nebunia la tot pasul.
Dacă aş fi bărbat, ar trebui sa devin un al doilea lider al minerilor ,să vin cu toată ocna după mine şi să instaurez dictatura bunului -simţ.
Aşa,nu-mi rămâne decât să plâng la tv şi să mai sap,în fiecare zi ,cu lingura,în tunelul fără de luminiţă ce ,într-o zi ,ne va scoate spre lumea civilizată.

duminică, 9 mai 2010

Sînt într-un coi

Unii ar zice ca nu-l am nici pe-ăla.
M-am apucat de zis,dar nu ma citeşte nimeni.Să fie oare pentru ca n-am spus nimănui?Doar lu’ văr-miu.Sincer,aş fi vrut să scriu pe frontispiciu că e
interzis accesul rudelor,foştilor amanţi,chiar şi a viitorilor,prietenilor,ca să nu mai zic de colegii de muncă şi de elevi .
Aştept cu nerăbdare să mă dau pe blog-uri,să mă bag în seamă,să aştept cu adrenalina la maxim comentariile.
Depresia e duşmanul principal al „scrisului” meu.Apoi lupta de supravieţuire,apoi lenea,tendinţă firească a naturii umane şi doar în cele din urmă complexul de inferioritate.
Dar scrisul e ca o levitaţie,ori de câte ori încerc să-l practic.Deasupra a ceea ce e impovarator :groază,umilire,rătăcire.
Addenda:
Pentru acei pudici care vor fi pătruns accidental sau intenţionat pe blog-ul meu-îi înţeleg şi vreau să le îndulcesc amarul.
"coi,coaie"s.n.(oricine poate găsi în atotputernicul DEX)vine din latinescul "coleus",care ( mai e nevoie să amintesc?)a suferit nişte transformări fonetice şi iată-l la loc de cinste,moştenire în fondul principal lexical.

sâmbătă, 6 martie 2010

Despre ura (mea)

Te urăsc!
Că m-ai luat în serios când am zis că a fost doar un accident acea noapte si apoi acea dimineaţă.
Şi pe tine,că ai zis atunci că şi tie ţi-ar fi dor.Sigur era doar o alta minciună.După care mi-ai promis că eu voi fi următoarea.
Şi pe tine că mi-ai raspuns cu “La revedere!” la “La revedere!”
Şi pe voi,pentru reprezentaţiile mele din sufragerie,la oglindă.
It must have been love!

Beat it

Mi-am amintit de Michael,persoana despre care s-a vorbit atat de mult in ultimul timp.Dar trebuie sa spun asta,chiar daca e poate un fenomen binecunoscut si observatia poate deveni banala: e vorba de transformarea personalitatii cuiva,foarte evidenta la el,prin arta,mai exact prin dans.
Un personaj catalogat drept imatur,infantil,cu adevarat copil in relatia cu adultii.Nu stiu daca a mai existat un astfel de star.(De fapt,am fost la fel de uimita de timiditatea lui Pavel Stratan in interviuri)Mi se pare fascinant cum se transforma in barbatul care poate sa invinga orice adversar atunci cand danseaza.Are atitudinea,gesturile,privirea unui astfel de om.
Bineinteles ca ma face sa ma gandesc la mine,principalul termen de comparatie in toate.Pot fi oricine cand dansez:femeia fatala si voluptoasa, barbatul care rupe tot,pot sa uit de complexe,de singuratate,de timiditate,de punctul de vedere al celorlalti,doar pentru ca canta muzica.Toate personajele dinlauntrul meu au nevoie de muzica pentru a iesi din mine precum Aladin din lampa fermecata.
Altfel nu pot sa ma prefac,nu pot sa mimez ceva ce mi-as dori sa simt.
Ma revad la un (foarte scurt) curs de actorie si-mi amintesc cat de strident si neautentic mi-a sunat vocea cand mi s-a cerut,pe neasteptate,sa rostesc o replica.A fost la fel de penibil ca atunci cand,practicand de ceva timp,inutil de mult,arte martiale,am luat-o la sanatoasa prin sala cand adversarul de kumite,ce-mi era prietena,de altfel,s-a repezit, in scheme, spre mine.

joi, 4 martie 2010

Cat iti ia sa te urnesti spre fericire...

Azi e duminica,e” Razboiul sfarsitului…”.Dar lasă,mai bine stai la tv.Servesti ceva si parca nu mai esti aşa de singura.Mai vezi pe unu,pe altu.Şi până la urmă,eşti şi tu om,ai dreptul la porţia ta de lenevit cu mana in pantaloni.Doar ai muncit ca un rob,ti-ai facut datoria fata de societate.
Pauza publicitară!Unica sansă de mântuire,pentru cei destul de vigilenţi să profite de ea.
Mai e juma de oră,”decât”.(Scuzati gluma asta răsuflata deja,chiar dacă putini o inţeleg.Mereu si mereu aceiaşi.)Doamna Elena le spune “La mulţi ani”.Ea ne-a vorbit,ca si cum ne-am şti de-o viata,de viaţa ei la Spitalul 9,de nedreptatea revoltătoare pe care un consilier de la sect. 5,parca,i-a facut-o sotiei lui.A intrat si fata ei pe fir,nu mai stiu exact de ce.Oricum,nu parea mandra de prestatia mamei.Era probabil o persoana cu bun simt,normala,ca majoritatea dintre noi.Ca mine ,de exemplu.N-as intra in direct la radio,sa rada aia de mine,Doamne fereste!.De aceea eu o invidiez pe doamna Elena.Astazi chiar a plans in direct.
Uite!Vezi?Pe barbati nu pot fi invidioasa.Pe domnu’ Trandafir,de exemplu:si el e un fel de doamna Elena,dar mai putin tragic.Bine ,cica ar fi virgin ,pe la aproximativa varsta de 35.Ne-a spus ca bea Fanta,mananca branza La Dorna,ne-a zis si ce marca era laptele matern pe care l-a supt .Are atata curaj incat in fiecare interventie zice de Iliescu ca e criminal.Cred ca l-au sunat si pe el in seara asta,imposibil!Mereu are ceva de zis,mai ale de psihologie.Teorii de-ale lui,extrase din vasta cultura.De fapt,cred ca e una singură de fiecare dată.O sa mi-o notez.
Mai imi vine acum Victor.Ala,fiind un om ordinar,as in “ordinary people”,e de mirare ca revine mereu.Pare genul care acum 10 ani asculta “radio in blue geans”.De asta nu prea imi amintesc ce spune.E destul de coerent, pune si el cate o vorba buna,de incurajare si se retrage in anonimatul de unde a venit.
Astia doi,nu sunt sanatosi!Aici voiam sa ajung.Zic de Iulian Tanase si Mitos Micleusanu.Eu cand o sa fiu mare, as vrea sa intru in direct cu ei.

sâmbătă, 9 ianuarie 2010

Fragment dintr-o mai lunga "Poveste a vietii mele",dar neterminata

Decembrie.Eram la scoala, in clasa, cand am primit un telefon de la el, de pe un numar necunoscut.”Nu recunosti vocea de la capatul firului?!”Asa unic si irepetabil cum ii aratasem chiar eu ca ar fi,ii venea greu sa accepte ca i-as putea vreodata confunda glasul.
Voia acum,dupa 2 luni de disperata asteptare,sa-mi multumeasca pentru acea seara frumoasa,daca nu cumva „minunata”.Atat,cred.”Ne vom vedea intr-o zi cu soare!”.Suna pentru mine atat de luminos,precum luminita de la capatul tunelului.
Il visasem in somnul trist dintr-o noapte petrecuta alaturi de celalalt,inlocuitorul.Avusesem grija sa il avertizez pe acesta din urma:”Nu-ti pot oferi ceea ce cauti,sunt indragostita de un altul”.Dupa sex,trebuia sa pastram distanta regulamentara.Cica asa era el in general,in cuplu.De Revelion isi facuse planuri ce ma excludeau,cumva firesc.
Asa ca m-am simtit libera sa-l caut pe El,cel dintai.Fusesem,pentru a doua oara,intr-o dilema ,din cauza lui.
Cumpana dintre ani...Momentul bilantului...
Am plecat devreme de acasa,pentru ca ii promisesem:”Te voi astepta!”M-am plimbat vreun sfert de ora pe peronul de metrou de la Universitatii.La 1 fix am urcat.Ma astepta la iesire.”Si eu am venit mai devreme,dar nu te-am vazut!”Adica el fusese tot acolo unde fusesem si eu,in acelasi timp,numai ca „eu” nu fusesem.Mai c-ar fi trebuit sa-mi cer scuze.
Dar m-a sarutat si m-a luat de mana.Incredibil!Mi se oferea o noua sansa,iar eu trebuia sa tin cu dintii de ea.
Am intrat intr-o cafenea vizavi de Universitate.Visam la un vin fiert,dar mi-a spus ca prima carciuma era prea departe(la cateva strazi).Si vinul ar fi fost,pana la urma,tot pentru el,in cinstea lui.
Stateam fata in fata-pozitie de confruntare,in limbajul trupului.Chiar daca nu stiam,am resimtit asta.Si apoi,luasem doar un capuccino.Lupta era inegala.Mi-a vorbit,amical,de planurile mai indepartate sau mai apropiate.Urma sa scoata un album de muzica buna,cu artisti de seama.Plecase de la revista unde scria despre muzică,dar avea in minte un proiect asemanator,al carui coordonator urma sa fie,mai ales ca stia multi oameni importanti.Oricum ar fi fost,tot un gigant ramanea pentru mine.Cat despre seara aceasta,avea sa o petreaca alaturi de artisti de teapa lui si mi-a dat cateva nume rasunatoare din lumea folk-ului.Dar cel mai strident mi-a sunat numele unei cantautoare,pe care,intalnind-o pe net alaturi de el,o identificasem cu fosta iubita de care imi vorbise in perioada noastra „de inceput”.
Urmam eu la apel.Despre prezent:”Ce-ti fac elevii?” „Bine,mai ales ca de acum voi avea mai mult timp pentru ei.” Planuri de viitor:”Nu-ti zic ,ca poate nu se mai implinesc!”Unde-ti petreci noaptea dintre ani?” „Cu Mihaela,prietena mea,o stii.Singura,de altfel.La ea la serviciu.Pune filme porno pe net,cu asta se ocupa”De aici,atmosfera s-a mai inviorat putin.Dar nu pentru mult timp.As fi vrut sa vorbesc despre noi,despre dragostea mea,despre durere,singuratate si alte fenomene naturale,banale chiar,cauzate de spatele lui intors timp de 2 luni.Dar simteam ca nu e locul pentru reprosuri.Si atunci,nu am putut spune nimic.Ar fi trebuit sa gasesc ceva inteligent,fermecator si in acelasi timp inofensiv,dar nu mi-a trecut nimic prin minte.
In compensatie,el a inceput sa vorbeasca singur sau,in oric caz,nu cu mine.Langa noi era un grup de straini care,din cate am reusit sa percep,vorbeau engleza.Am avut impresia stranie ca schimba cu ei priviri si chiar vorbe,spunandu-le ca abia asteapta sa se termine aceasta intalnire plictisitoare.
Simtind cum iarasi imi scapa ca printre degete,am venit cu o solutie salvatoare pentru iesirea din criza de comunicare dintre noi.Chiar daca din nou trantita la podea,in timpul numaratorii finale,chiar inainte de Knock-out , am reusit sa ma ridic.”Vreau sa ne plimbam putin,te rog!” A spus ca avea drum spre Calea Victoriei si ca il puteam insoti. Simteam ca aceasta plimbare va face diferenta.
Si, intr-adevar,odata ajunsi unul langa celalalt,umar la umar,sold langa sold,lucrurile s-au schimbat.Ca un miracol,inca ma tinea de mana.Si tot ca un miracol,am inceput sa alergam pe pista care era Calea Victoriei,pana cand,imperceptibil,dar sigur,am inceput sa ne inaltam usor si sa plutim.
Ne-am oprit la bancomat acoperit,timp in care el a scos niste bani ,iar eu mi-am asezat caciula gen sapca ,oglindindu-ma in geamul micii incaperi.El nu purta niciodata caciula,mi-a marturisit,iar mie imi fusese jena sa mi-o pun pur si simplu pe cap,fara a urmari apoi efectul estetic al acestui gest menit sa ma ajute in lupta de supravietuire.
S-a intors si m-a sarutat brusc,parca ar fi vrut sa-si infiga mana in parul meu,sa ma lipeasca de geamul ala si sa-mi dea jos hainele.I-am raspuns surprinsa si oarecum nepregatita.Dar a durat cat un traznet care s-a scurs apoi in pamant.Ne-am continuat zborul pe Ana Ipatescu,legandu-ne cand de cladirea ANI,frumoasa ca integritatea insasi,cand de poznasii mosi craciuni ce invadasera peretii impunatoarelor case boieresti renovate .In treacat,mi-a vorbit de cum avea sa decurga mai departe ziua lui,intrebat fiind,nu din proprie initiativa.Urma sa se intalneasca cu Robert si mama lui,apoi sa mearga acasa,sa se ferchezuiasca pentru a-si intalni prietenii la sarbatoarea ultimei zile din an si a noului inceput.Nimic interesant,nimic deosebit.Stai putin!Reward!Cine e Robert?Robert si mama lui!
„Hello!Ti-am mai spus!Ti-am arata si poze!Esti cu capu’?Cum de nu-ti aduci aminte?!”Prima intrebare nu fusese explicita,dar reiesea din nedumerirea cu care mi-o pusese pe ultima.
„Nu mi-ai spus niciodata,cred ca ma confunzi.Iti garantez ca mi-as fi amintit.”Dar deja in mintea mea increderea in propria memorie incepuse sa se surpe.
„Ai sa mergi acasa astazi dupa-masa si,cu un ceai in fata,vei medita la conceptul de „Robert”,imi palnificase astfel ziua pe care,din motive pur intamplatoare,dar imuabile,nu putea sa mi-o ofere mie.
Dar asta nu conta,caci eram inca de mana si inca zburam deasupra pestritului Bucuresti si a iernii ce se pregatea de suprema sarbatoare:aceea a inceputului si a sperantei.Ii si spusesem:”Pentru mine,Anul Nou deja a inceput!”Astfel ca nu avea nicio importanta ca in aceasta zi eu voi sta singura,cu un ceai in fata,meditand la conceptul de „Robert”,iar el va fi cu amicii lui.Era doar un prag de cateva ore,o seara ca oricare alta,pana cand il voi regasi din nou si ne vom continua zborul.Invatasem acum ca trebuie sa fiu rabdatoare,caci voi fi rasplatita.
Ajunsesem in Romana.M-a intrebat daca cobor la metrou.Fara sa estimez consecintele unei astfel de decizii,i-am raspuns ca din cauza crizei voi lua autobuzul,caci sunt abonata fidela a RATB.
Asteptam sarutul de „La revedere!” si „La multi ani!”.Intre timp avusesem ocazia nesperata de a ma razbuna,semnalandu-i un cos pe gat.Credeam ca-si va aminti de acea dimineata in care ,examinandu-mi fata,remarcase un cos,ca si cand toate rautatile de pana atunci nu fusesera suficiente.Aveam un trecut impreuna,credeam ca va fi amuzat de replica peste timp.In plus,se confirma,daca mai era nevoie,ca suntem la fel !
Urcasem in 226 jubiland.Ma gandeam ca acesta putea sa devina preludiul unei nemuritoare povesti de iubire.In sfarsit,dupa o meritorie asteptare,dupa sacrificii si lacrimi... Ofrandele fusesera depuse in templul zeitei amorului(trebuie ca exista si asa ceva).
Imbatata de gandul ca,uite ,ce schimb istet de replici fusese intre noi,ce bine ne simtisem,aproape ca doi copii la calusei !,ajunsesem acasa,in neagra singuratate a lui 31 decembrie, ce incepuse sa se lumineze a speranta.Nici bine nu-mi dadusem jos fularul cel lung si colorat ca ma trezi din visare sunetul unui mesaj pe telefonul mobil:”Se pare ca nu v-a facut placere compania mea.Va doresc un 2009 mai inspirat”
Nu puteam sa-mi revin.Nu voiam sa cred.M-am repezit la telefon.Abia mi-a raspuns ca s-a si intrerupt:”Ce-i cu vorbele alea?Nu te inteleg!Te rog,stii cat insemni pentru mine”.Un telefon inchis in nas a fost ultimul semn de la el pe anul acela.

Departe pentru totdeauna ,acum,de obiectul idolatriei mele,ii mai caut totusi destul de des numele pe google.L-am regasit pe Hi5 in cel putin 45 de fotografii,care mai de care menita sa ne incinga imaginatia dornica de romantism.Si nu erau deloc putine reactiile aproape isterizate de dorinta.Am simtit,poate abia atunci,dimensiunile crudei competitii care ma eliminase atat de rapid,fara drept de apel.

duminică, 3 ianuarie 2010

Argument

N-am avut niciodata acel vis in care te gasesti gol in mijlocul unei multimi ce te priveste.Dar parca il am acum.
Andreea de mai sus(mai sus decat mine,de asemenea)ne-a zis ca daca ar putea dansa dezbracata pe scena,ar putea orice.Poate la fel de mult mi-am dorit si eu sa pot scrie catre ceilalti.Si am ales anonimatul.No face,no name.
Am citit bloguri care imi dadeau convingerea ca tacerea face din mine cel mai profund filozof.Am citit si bloguri care ma faceau sa ma imaginez intr-o istorie a literaturii.
Iar acum imi amintesc imaginea din cartea despre care am vorbit mai devreme:o lume ierarhizata,in care fiecare are pe cineva deasupra si pe cineva dedesubt,creierul unuia este sexul celui de deasupra lui,la fel cum si acesta are drept creier sexul celui ce-l urmeaza in ierarhie.(daca a vrut sa spuna altceva Cartarescu,e problema lui...)
Nu vreau sa-mi mai vorbesc in oglinda,sa traiesc in viitor,sa iubesc himere.
Vreau sa comunic prin scris cu cei carora le place sa faca asta.Pe langa faptul ca nu-mi ajung prietenii pe care ii am (dar le multumesc din suflet ca exista),nu-mi ajunge nici viul grai.

Il citesc si eu pe Cartarescu

Il citesc si eu pe Cartarescu,in urma tuturor.Si chiar mi-as dori sa-l epuizez.
Ce-ai pazit pana acum?m-ar intreba ,probabil, niste bloggeriţe dintre cele talentate si citite,poate si bloggeri.Oare Tivodar m-ar intreba asta?Oare el a citit?Doamna Simona Popescu nici nu ar sta de vorba cu mine.Uite ,mi-e dor de Simona Popescu cum mi-e dor si de Tivodar.I-am pierdut pe amandoi.Cu „Simona”,cum ii ziceau colegele mai varstnice de la ID,care erau sigure ca-si pot permite(eu nu-mi dau seama daca-mi pot permite sau nu) as fi putut sa dau licenta.Cu Tivodar as fi putut acum sa ma privesc in ochi,cu nesat,sa ma plimb,vesnic de mana,sa-i fac cartofi prajiti,sa fiu in randul I la concertele lui,fredonand odata cu el,alaturi de multe altele,frumoase,dar sa stiu ca el are ochi doar pentru mine!
In schimb, ce-am facut?Am studiat psihologia,in caz ca ma apuca nevoia de a da sfaturi despre cum sa scapi de homosexualitate,impotenta,rau de inaltime,nevoia de moarte si alte ciudatenii.In caz ca voi vrea sa predic invatatura lui Freud ,spre eliberarea neamului,saracul,atat de inhibat.
Ca sa pot sa traiesc fara angoasa zilei de maine,i-am pazit p-aia micii sa nu se omoare intre ei.Le-am zis parintilor sa nu-i mai casapeasca,ca sunt penali.Le-am injurat in gand pe colegele care regretau vremurile in care puteau sa-i atinga bine pe neobrazati,invatandu-i respectul.Am tipat la ei,spunandu-le apoi ca-mi pierd vocea din cauza lor,dar imaginandu-mi in fiecare zi ca ii sarut pe frunte,ca-i imbratisez.Am ras la glumele lor,cateodata trebuind sa ma intorc cu spatele,ca sa nu ma vada.Am primit in schimb curiozitatea lor nesfarsita,increderea totala,dorinta lor,uneori disperata ,de a fi mai buni.
Asa ca il citesc pe Cartarescu abia acum .Este cadoul meu de Craciun,pe care ,initial,voisem sa-l fac altcuiva.Nu cred ca ar fi fost potrivit pentru el.De-asta ne-am si despartit.Este al doilea volum din seria „Orbitor”:”Corpul”.La inceput parea ilizibila,asa cum singur o descria.Norocul meu ca stiu ceva anatomie.Vezi,de-asta e bine sa inveti multe.Nu stii cand iti trebuie.Dar inca de la inceput mi-a impregnat sufletul.Asa ca propriile perceptii sau amintiri.
Este o carte grea,de-asta am si lasat-o acasa,ca bagajul sa-mi fie mai usor,dupa ce,in sfarsit,i-am inchis ultima pagina.Iar acum imi pare rau,caci tare as mai fi vrut sa citez din ea!E o mare densitate de metafore acolo. Constientul meu avea nevoie de pauze pentru a le ingurgita.Dar odata intrate dincolo,in Subconstient,ca sa nu zic Inconstient,mergeau ca unse.Locul acela din noi se hraneste cu asa ceva.Nici macar nu e nevoie sa le mesteci,adica sa le intelegi logic.Se intorceau la mine sub forma unor imagini ,unele terestre,altele din lumi necunoscute.Astfel de experiente imi dau ocazia de a ma simti ca un muzeu de arta,cu peretii tapetati de tablouri.

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Nu e om să nu fi scris o poezie

Sub protecţia acestui dicton,m-am luat şi eu la joacă cu vorbele.
Îi rog pe poeţi să mă creadă când le spun că am simţul măsurii,adică nu mă iau în serios.Aşa că nu daţi,chiar dacă poate o să mai fac!Cine ştie ce mă va trece după ce voi fi citit tomuri întregi?...

Tulburare disociativă
Să fie ştiinţă sau artă?
Poezie,romantică sau proză-prozaică?
Echilibru binefăcător sau nebunie extatică?
Să fie vinovată pudoare sau exhibiţionism prefăcut?
Timiditate paralizantă sau îndrăzneală peste limitele bunului simţ,ale simţului comun?
Iubire servită la picioarele tale în tăvi de aur sau rugăciunile
către un Luceafăr ce nu se va coborî niciodată spre tine?
Să fiu Eu sau Celălalt?Femeie sau bărbat?
Şi,mai ales,împovărătoare libertate sau izbăvitoare încătuşare?
Şi ,nu în ultimul rând,fericire sau durere?
Dar poţi să alegi între ele?...

Notă explicativă

Port după mine nume care nu-mi mai aparţin sau care nu mi-au aparţinut niciodată,mai puţin numele pe care mi l-a dat mama,mai degrabă decât tata,bănuiesc.
Văr-miu a fost cel care m-a asistat de la distanţă în demersul de realizare a acestui vis secular:expunerea în văzul lumii. Aşa că n-am înţeles de la început ce-i ăla nume de blog sau user name.
În speranţa că,totuşi,îmi voi asuma tot ce voi scrie aici precum şi repercursiunile ce pot apărea, purced la drum cu libidoul crescut şi o mare dorinţă de sublimare(freudienii ştiu de ce!)