foto via FB
Tudor, un tip cu trăsături perfecte şi cu o alură de rock star, mai mic cu zece ani decât mine,
îmi strica uneori somnul de după-amiază, când încercam să-mi refac neuronii
după munca la catedra din Ferentari. Odată i-am bătut plină de draci în
calorifer. A auzit tot blocul, probabil, dar el nu se lăsa. Mult timp trompeta
a fost afonă. Apoi melodiile au început
să se lege. Sunau tot mai bine când
ajunsese într-a doişpea. “L-a
trimis taică-su să cânte în fanfara armatei, că n-a intrat la Conservator”,
“umblă cu ăştia din spate, care se droghează”, “e bolnav copilul, are o privire
pierdută, îmi pare rău de el”, îmi spunea bunică-mea, care încerca să fie la
curent cu tot ce mişca în bloc. “Exagerezi, e doar artist”, o contraziceam, cu
destul de multă invidie faţă de cei aleşi.
Într-o zi mă trezesc
cu doi poliţişti la uşă.
"Îl căutăm pe vecinul dvs.
care are schizofrenie. L-aţi văzut cumva?"
"Da’ de unde să ştiu eu ce diagnostice au vecinii mei?"
"Băiatul de la apartamentul 20. Părinţii lui l-au dat
dispărut."
Avea perioade când fugea de acasă.
Trompeta se mai auzea sporadic. Acum câţiva ani a amuţit de tot. În schimb, au apărut bătăi în uşă, într-un timp, la fel de îndârjite ca repetiţiile de altă dată, dacă nu-i răspundeam. Tudor mă ruga să-i fac o cafea, să-i traduc un cuvânt din engleză, că el nu are acces la internet, să-i dau nişte scotch să-şi lipească casca la care asculta mereu muzică (nu ştiu de care, am refuzat invitaţia de a mi-o băga şi eu în ureche) sau glaspapir, să-şi facă o cruciuliţă. Îi deschideam, eram bucuroasă să-i văd zâmbetul îngeresc, dar îl lăsam să aştepte afară şi încuiam cu multă precauţie uşa. O singură dată l-am invitat înăuntru, foarte ospitalieră: eram disperată că pereţii din bucătărie fuseseră stropiţi cu suc de roşii. Maică-mea mi-l trimisese într-o sticlă de Grolsch care explodase când am vrut s-o deschid.
"Dar asta e o operă de artă," mi-a spus el, încântat.
Aveam suc de roşii în păr şi pe haine.
S-a oferit să mă ajute, să şteargă tavanul, orice. După ce
şocul a trecut, i-am zis că nu are cum, am nevoie de o minte limpede şi de un
plan. Îmi amintisem că eram îmbrăcată oarecum indecent, doar în tricou şi
pantaloni de trening.
Pata de pe tavan a rămas mult timp acolo, iar varul nu a
acoperit-o de tot.
Altă dată m-a găsit în grădina din faţa blocului, încercând
o muncă sisifică de ecologizare, mai exact, de strângere a gunoaielor aruncate de vecini. Din nou s-a oferit să mă ajute şi l-am pus să
scoată din rădăcini un arbust uscat, ceea ce a reuşit cu destulă uşurinţă. A
trebuit să tăiem apoi nişte crengi, iar imaginea fierăstrăului pe care tocmai i-l
înmânasem mi-a tăiat respiraţia. Am terminat acţiunea patriotică fără
incidente.
Un timp n-am mai
vorbit cu el, am fost supăraţi. De câteva ori, după ce mă saluta cu acelaşi
zâmbet de parcă venise din Shambala, nu uita să adauge: „Frica are frecvenţă
joasă”. Îi replicam în gând: „Frate, ştiu că sînt anxioasă, dar nu vreau să
afle tot cartierul!” La un moment dat n-am mai suportat şi i-am zis: „Ce tot
strigi după mine chestii, eu aşa îţi fac?” Dar îi făcusem şi eu ceva. Îi
vorbisem despre intenţia de a scrie un articol despre schizofrenie şi îi
pomenisem de vizita poliţiei şi de diagnosticul lui.
|
duminică, 14 decembrie 2014
Cu capul în nori
sâmbătă, 8 noiembrie 2014
Postare de toamnă
Am terminat de
citit şi ultima pagină din „Henderson, regele ploii”. M-am regăsit în tipul acela gras şi bărbos, crescător de porci, agresiv şi agonic, tandru şi
copilăros, aflat în căutarea sensului vieţii. Oricând dispusă să cred ce spune,
să cred în prezenţa lui.
„Lumea
literaturii, cea mai bună dintre lumi”, spunea undeva Simona Popescu. N-am
iubit personajul din „Exuvii”, l-am invidiat, aş fi vrut să fie al meu. Pe
Simona Popescu n-ai cum să n-o iubeşti.
Am trecut pe
lângă Bărbulescu. Nu m-am uitat la el. Mă mai urăşte măcar oare?
Am plâns agonic
pe o străduţă dintre blocuri. Am căutat un loc pustiu unde să piş ochii, printre boscheţi. Dar
tot era cineva la o fereastră, şi, cel mai probabil, se uita la mine. Am ajuns prea
târziu pentru interviul pe care voiam să-l fac. Avusesem o noapte de insomnie
şi valeriană. Am dormit până pe la zece şi apoi n-am ştiut ce să fac mai repede:
machiaj anticearcăn, vaccin antigripal, reparat aparat foto. Eram acolo la 2 pm, nu ştiam că va fi prea târziu. Poate peste două săptămâni.
Inacceptabil.
Fotografii prin
cimitirul răscolit de primărie. Conducte mari de plastic care să-l împânzească pentru
înlocuirea cişmelelor şi drenarea apelor din sol. Foarte mulţi corbi aşezaţi pe
cruci. Miros vag de morţi şi lumină de toamnă caldă.
Bunici şi străbunici, unchi şi mătuşi, parcă îi aud vorbind tare şi râzând, ca în mahala, unde s-au născut şi au trăit.
Bunicul s-ar fi
bucurat că m-am dus la protest. A fost şi el cu bunică-mea în Piaţa Universităţii, în ’90. Tatăl lui a stat douăzeci de ani în puşcărie. Îi găsiseră îngropată în curte o scrisoare ce trebuia să ajungă la regele Mihai. Vasile Marinescu, ai lui îi ziceau Papi. A mai trăit câţiva ani după aceea. S-a recăsătorit, că străbunică-mea nu-l mai aşteptase. Îi fusese luată şi casa.
Mihaela zice că
dacă iese Ponta se gândeşte serios să plece. Dar eu unde să plec? Când mi-a zis
unul mai demult să mă duc cu el în America, să-mi iau job de garderobieră şi
apoi, poate, o să predau ca suplinitoare, am plâns. Nu de jobul de garderobieră,
care mi se pare de vis, ci de limba română. Mai sunt şi cei câţiva oameni pe
care-i iubesc, dar nu mă gândeam la ei. De fapt, sunt mulţi. Mulţi nu mă ştiu sau nu-i interesează. Aş vrea să dau un party cu toţi. Să spunem, dacă iese Ponta, măcar ne avem
unii pe alţii.
joi, 16 ianuarie 2014
La TVR
Duminică,
după frumosul eveniment în familie, prin care, în sfârşit!, am reuşit să ne
adunăm vreo sută sau două, poate chiar trei (cine sînt eu să dau cifre?) şi
ne-am luat la revedere de la Sandu (Alexandru Popescu, cel care a făcut greva foamei 23 de zile în faţa Teatrului Naţional) ne-am gândit să fim eficienţi.
Se anunţase o plimbare la Şosea, dar forţele de
ordine erau deja într-un număr
impresionant, aşa că ne-am împrăştiat care pe sub pământ, care la suprafaţă, să
nu dăm prilejul forţelor să se descătuşeze.
La
metrou ne-am cam dat în stambă. Am afişat un banner cu “Uniţi Salvăm!” şi ne-am
tras în poză. Paznicul ne-a atras atenţia că nu e voie, iar eu l-am întrebat
dacă cerşetoria e permisă. M-a întrebat, ca reacţie, cu cât sîntem plătiţi să
protestăm, iar eu, ieşită din pepeni, i-am explicat de ce fac asta. Mi-am
promis să stau mult mai chill de acum încolo.
La
TVR în faţă au apărut câţiva jandarmi, dintre care doi s-au apropiat în
calitate de negociatori. Unul dintre noi, un tip foarte amuzant, a început să
le expună acestora povestea vieţii lui. Cum a dat la facultate ca să nu facă
armata, cum a renunţat la facultate, că nu îi plăcea, cum a fost huligan, dar
s-a cuminţit. La un moment dat s-a aşezat în spatele unuia dintre negociatori
şi ne-a chemat pe toţi, că a rupt cordonul.
Atmosfera
nu s-a detensionat de tot. În timp ce doamnele care ştiau cu ce se mănâncă activismul
tot încercau să ia legătura cu cineva din televiziune, intrau şi ieşeau din
clădire cu unele promisiuni, noi discutam, mai făceam o poză, ne mai indignam.
La
un moment dat am exclamat aparent retoric: “Jandarmii aştia n-or avea şi ei
părinţi la ţară?!”, moment în care un negociator s-a sesizat destul de supărat.
“Aproape toţi avem. Unii dintre noi mai
câştigă un ban de pe pământ.”
“Păi
v-ar conveni să îi târască aşa, în satul lor, ca la Pungeşti?”
“Nu
ne-ar conveni, dar ce să facem?”
“Să
vă daţi demisia!”
“Păi
ne daţi dumneavoastră locuri de muncă? Avem rate de plătit.”
“Da.
Aveţi dreptate. Ziceam ce-am făcut eu când n-am mai suportat: demisia!” Am vrut să-i mai sugerez ca variantă de lucru să întoarcă armele dinspre Noi împotriva Lor, dar am renunţat, că intervenise cineva în discuţie şi mi se părea, oricum, o utopie.
Chiar
dacă anunţaseră că un car de reportaj va pleca spre Universitate, nu am crezut
şi am rămas pe poziţii. “Vrem să vorbim, zicea Alex Alexe, cu cineva care are
putere de decizie, să ni se dea socoteală” (în legătură cu atitudinea unui
angajat care sictirise o tânără ce sunase să solicite o ştire despre greviştii
foamei din Piaţa Universităţii). Mai voiam să ştim de ce nu se mai discută
despre gazele de şist, un subiect arzător, şi de ce nu se vorbeşte la ştiri
despre protest.
A
venit un reporter. Alexe i-a prezentat
motivele pentru care eram acolo, dar răspunsul lui nu a fost de natură să ne
mulţumească. Au luat două cadre, cum i-am auzit spunând, adică inteviuri. Eu
eram în spatele intervievatului şi
ţineam, undeva deasupra capului său, o coală A4 pe care era imaginea cu capul de
mort, simbolul fracturării hidraulice. „Viitoru-i trist cu gazele de şist.”
Am hotărât că un simplu
amploaiat nu ne poate sătura setea de sânge, aşa că l-am făcut să apară, după un
timp, ca prin minune, şi pe zânul Stelian Tănase, într-un palton lung, elegant,
cu chipul lui blajin. A vrut să remarcăm că ceruse jandarmilor să se regrupeze,
să nu ne stea în cap. A cerut să nu filmăm, că nici el nu ne filmează.
„Am venit în calitate de om.” O
dată a zis că vine din piaţă, de unde s-a luat interviu greviştilor, apoi că
vine de acasă. Ori mie îmi joacă feste memoria, ori lui.
Nu mai ştiu exact nici cine a
început (sau sunt subiectivă), dar la un moment dat nu se mai înţelegea om cu
persoană. Protestatarii vorbeau care mai de care, Tănase se enervase şi îl
luase pe Alexe la întrebări despre CV,
după care s-a făcut că ne întoarce spatele şi pleacă. A revenit şi-a încercat
să restabilească discuţia.
Eu eram tot cu foaia cu capul
de mort în faţă, ţinând-o ca pe o platoşă. De zis, nu puteam să zic nimic, că
nu mai aveam loc. Când erau discuţiile mai aprinse, mă trezesc că Tănase îmi
smulge foaia din mână, ca mai deunăzi Băsescu cu telefonul jurnalistei. „Îu! Eu care eram cea mai paşnică!... Ce să însemne asta?” A arătat
ceva invizibil cu degetul pe ea, fără nicio legătură cu discuţia sau cu ce
scria acolo şi mi-a dat-o înapoi.
Am reuşit şi eu să iau cuvântul într-un târziu,
după ce stătusem cu mâna pe sus şi mă invitase chiar domnul director. L-am
întrebat când a fost ultimul documentar despre gazele de şist la TVR (căci
fuseseră, mama de aici aflase în urmă cu mai bine de un an despre pericol) sau
ultima dezbatere pe acest subiect. A spus că se va interesa, aşa cum mai
răspunsese şi altora la alte întrebări. Când l-am auzit pomenind de relansarea
economica a Americii, mi s-a urcat sângele la cap şi-am mai zis şi eu vreo
două, în acelaşi timp cu alţii.
Ne-a asigurat că este împotriva
exploatării gazelor de şist, că susţine poziţia Franţei şi că este de partea
noastră. De ce ne purtăm ca şi cum am fi duşmani? A recunoscut câteva doamne pe
care le ştia de la proteste mai vechi ale istoriei recente şi lucrurile s-au
mai domolit. Cineva a mărturisit chiar că sunt prieteni pe Facebook. Ne-a
recomandat să-i citim blogul, să vedem ce a scris el despre acest subiect.
Aproape a promis că-l va aduce din nou pe Liviu Mihaiu între bine şi rău,
emisiunea fiind acum în reluare până în februarie, din lipsă de fonduri. S-a
scuzat, spunând că este de o lună la conducere şi nu s-a făcut încă grila de
programe.
Cum, până la proba contrară, un
scriitorul este pentru mine unsul lui Dumnezeu, i-am dat răgaz să-şi demonstreze bunele intenţii.
„Aveţi răbdare, lucrurile se
fac treptat!” sau „Vreţi să promit ca politicienii?” au fost ultimele replici
pe care le-am auzit, după care am părăsit rândul protestatarilor, cu gândul
datoriei împlinite.
sâmbătă, 4 ianuarie 2014
Greva foamei la Km 0
Vestea că un român a intrat în
greva foamei pe 21 decembrie pentru a semnala abuzurile care se petreceau la
Pungeşti de câteva săptămâni m-a făcut
să izbucnesc în plâns.
Se împlineau aproape patru luni
de proteste, patru luni de weekenduri petrecute alături de concitadini pe care
îi ştiam foarte puţin sau deloc, dar cu care mă obişnuisem să intru în vorbă
după ce mă prezentam.
Toate veştile şi imaginile le
aveam de pe Facebook. Prima postare despre Alexandru Popescu era de la Nicuşor
Dan, fost candidat la primăria Bucureştiului, cu care votasem şi pe care îl văzusem
la unul dintre protestele de la Universitate.
M-am dus spre Teatrul Naţional,
unde auzisem că stă zi şi noapte, cu o strângere de inimă (alţi oameni pe care
nu-i văzusem în viaţa mea!), dar şi foarte îndurerată că cineva a ales o astfel
de modalitate de protest extrem împotriva încălcării legilor româneşti şi a
drepturilor omului.
Era trecut de ora 21. În jurul
lui Alexandru se aflau vreo douăzeci de oameni. Vorbea la telefon şi, imediat ce a închis,
fără să-mi spună nimic, m-a îmbrăţişat de parcă am fi fost vechi prieteni. A
regretat că nu-mi poate oferi ceai. Tocmai se încheiase „eventul” organizat pe
Facebook, „Bea un ceai cald alături de Sandu”.
Răspundea cu bunăvoinţă întrebărilor
care i se adresau. Mi-a spus că se simte vinovat pentru o perioadă prea lungă
de indiferenţă, în care a fost preocupat doar de interesele personale (a lucrat
mulţi ani în vânzări), vinovat împreună cu întreaga generaţie care a făcut
revoluţia din ’89, dar a fost păcălită. Doar întrebarea „Ce părere are familia
ta despre ceea ce faci?” a părut să-l irite. Cred că era singurul lui punct
nevralgic. „N-o fac pentru ei şi nici pentru voi. O fac pentru mine!”
Cum am deschis gura şi am spus
ca sînt din Mangalia, iar fratele meu protestează acolo de câteva luni împotriva
exploatării gazelor de şist, alături de alţi câţiva, făcând o campanie de
informare a oamenilor, am găsit pe cineva care îl cunoştea şi care a crescut în
acelaşi oraş cu noi.
M-am întins la vorbă cu oamenii
şi am hotărat să ne întâlnim şi pe Facebook. Am plecat fără nicio urmă de
tristeţe, cu bucuria că am întâlnit un bărbat puternic şi, în acelasi timp,
extrem de afectuos, preocupat ba că tremuram, ba că nu mai prind autobuz spre
casă.
Au trecut 14 zile de greva
foamei, pe treptele din faţa Teatrului Naţional, lângă monumentul dedicat lui
Cristian Paţurcă, cel care a compus Imnul Golanilor la protestele din ‘90. Din 29 decembrie m-am dus în fiecare zi la Sandu cu
ceai neîndulcit sau cafea.
Revelionul tot acolo l-am
făcut. Nu am băut decât un pahar de şampanie şi unul de ceai, nu am mâncat şi
nu am dansat. Dar nu ştiu când a trecut timpul. Şi pentru mine, nu doar pentru
Sandu, a fost cel mai frumos revelion. El a făcut posibilă întâlnirea cu oameni
care au aceleaşi valori, care vorbesc aceeaşi limbă ca şi mine.
În fiecare zi Sandu pare la fel de vioi ca atunci când l-am întâlnit prima dată , chiar dacă, într-o zi, la întrebarea „Ce faci?”, mi-a răspuns: „Nici
doi bani nu fac.” Era puţin descurajat. S-a scris destul de puţin despre el: am citit
un articol pe Vox Publica şi unul în Adevărul. S-a transmis pe B1TV, NaşulTV şi
Digi24TV câte o ştire.
A mai slăbit, i-a crescut barba, parcă e mai ridat. Văzându-l în fiecare zi, nu poţi să-ţi dai seama de schimbări. Mi-a mărturisit că a făcut baie la o prietenă, care stă undeva aproape, că nu face şi greva jegului. În rest, lipseşte doar pentru a coborî în pasajul de la metrou, să meargă la toaletă.
A mai slăbit, i-a crescut barba, parcă e mai ridat. Văzându-l în fiecare zi, nu poţi să-ţi dai seama de schimbări. Mi-a mărturisit că a făcut baie la o prietenă, care stă undeva aproape, că nu face şi greva jegului. În rest, lipseşte doar pentru a coborî în pasajul de la metrou, să meargă la toaletă.
Apar, în fiecare zi, un grup de
oameni care strigă „Jos Băsescu!” şi i-au cerut şi lui să strige acelaşi lucru.
Sandu a refuzat, spunând că nu este de acord cu niciunul dintre politicienii
aflaţi la putere. Au lăsat lângă el o pungă cu sarmale, au venit să ne servească
pe cei care eram acolo cu bomboane, sub pretextul că peste trei zile va fi
Sfântul Ion. Uneori sunt în stare de ebrietate şi nu-l lasă să se odihnească.
Tot în permanenţă există două-trei grupuri de jandarmi care îl supraveghează.
Nu i-au dat voie să-şi instaleze un cort.
Oamenii care-i împărtăşesc
cauza s-au organizat şi au stat în fiecare zi şi noapte alături de el. Pe
reţelele de socializare are sprijinul şi aprecierea multor români. Acum trei zile
un bărbat de 34 de ani, venit de la Bacău doar pentru a sta o noapte cu el, a
hotărât să intre şi el în greva foamei.
Pe 4 ianuarie li s-a alăturat un al treilea.
Sandu arată încă foarte bine şi
glumeşte, spunând că îl invidiază mulţi bărbaţi, pentru că e mereu înconjurat
de femei frumoase care-i poartă de grijă. În tabăra improvizată s-a aciuat o
căţeluşă cu alura de ciobănesc german, sterilizată şi purtând cercel de
maidanez. A fost botezată Sanda. E hrănită şi mângâiată de toată lumea, iar
Sandu o lasă să doarmă chiar şi acolo unde pune el capul. Ne-a sfătuit să nu ne cocoloşim copiii pentru
că devin bolnăvicioşi. Crede în medicina naturistă şi este pasionat de
alpinism. A încercat să-şi convingă fiul, care are 23 de ani, că merită să facă
acest sacrificiu. Am citit într-un articol că a trecut şi el într-o zi să-şi vadă tatăl, ei locuind într-un sat de lângă Ploieşti.
Sandu spune că refuză orice
ajutor bănesc şi asocierea numelui său cu al vreunui partid politic. A
participat la activităţi de voluntariat la Roşia Montană şi protestează de mai
mult timp împotriva distrugerii mediului.
Primeşte multe telefoane. L-am
surprins încercând să-l liniştească pe cel mai bun prieten:
„Bine-nţeles că vom urca din
nou pe munte!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)