luni, 25 noiembrie 2013

Cum am petrecut de Gaudeamus


Vineri am ajuns  regulamentar, cu puţin  înainte de lansarea cărţii “cu faţa la perete”.  M-am interesat de eveniment, iar doamna de la stand m-a întrebat dacă sunt una dintre autoare, să ştie dacă îmi dă şi mie un exemplar.  Am zis că nu şi am aşteptat cuminte să înceapă. Cuminte şi cam absentă, bag seama, din moment ce m-am trezit că nu ştiu numele celui care a luat cuvântul primul, numit mai jos Domnul în roşu. De fapt, eram preocupată să stau unde trebuie, să nu fiu în continuarea şirului de autori, dar nici în calea trecătorilor. A vorbit apoi Bogdan Munteanu. Pe el îl ştiam de pe FB. Marius Aldea, cel de-al doilea coordonator  al cărţuliei, un poet care îmi place foarte mult şi căruia i-am dat un friend request  printr-un gest extrem,  într-un moment de extremă singuratate, a spus că el nu mai are nimic de adăugat. Cartea, numită, destul de realist,  “broşură” de unul dintre vorbitori, este o antologie a status-urilor   adunate de la 50 de scriitori  cu cont pe Facebook.  O carte de divertisment, foarte plăcută la citit, dar cu fotografii alb-negru, dintre care unele sunt degeaba, pentru că nu distingi mare lucru. Dar, după cum spunea vărul meu, Valentin şi pictor, misterul e mai important decât realitatea.

Tot Domnul în roşu a  încheiat prezentarea,  invitându-i pe autori să-şi dea autografe unii altora, căci erau într-o majoritate covârşitoare. Când am văzut că toată lumea se năpusteşte spre teancul de cărţi, am plecat la plimbare, cu dorinţa vie ca când mă întorc să mai găsesc şi eu una de cumpărat. Spre bucuria mea, la întoarcere, teancul părea la fel de consistent. Am întrebat-o pe doamna din spatele standului, care acum se tot învârtea în spaţiul adiacent al editurii cu tot felul de treburi, cât costă. “10 lei.” Dar nu părea interesată să vândă vreun exemplar. Stăteam cu banii în mână, când s-a apropiat de mine Domnul în roşu. “Vrei o carte?” Şi mi-a refuzat  banii. “Hai la o poză de grup!”A insistat şi pe lângă alţii adunaţi acolo, dar o voce de femeie a dat  glas frustrărilor mele: “Lasă, că eu nu sînt autoare!”  Mai puţin arogantă decât ea, eu îmi aranjasem deja cartea primită ca la premierile din copilărie, pentru fotografie, dar gândul la părul nearanjat, mina tristă şi haina sport cu căptuşeală, aleasă neinspirat, în urma unui act ratat, m-au ţinut deoparte.  Cu îndrăzneala pe care ţi-o dă intimitatea virtuală de pe FB, m-am dus glonţ la Marius Aldea şi i-am cerut autograf. El mi-a cerut un pix, dar s-a descurcat fără ajutorul meu.

“Ne cunoaştem de pe Facebook?”

“Da…”, am răspuns, cu un zâmbet misterios, voind să mă întind la confesiuni, dar abţinându-mă.

“Pentru Diana Marinescu, cu drag. Să ne citim pe Facebook”, mi-a scris.

Mi-a mulţumit că am venit, iar eu l-am felicitat. Nu i-am spus că pentru întreaga carieră, dar sper că s-a subînţeles din mesajele nonverbale.

Sâmbătă dimineaţa spre prânz îl aud pe Mitoş Micleuşanu la Războiul sfârşitului săptămânii că va trebui să se împartă între lansarea “Manualului îmblânzitorului de cafele” de la 13.30 şi cea a antologiei de proză scurtă de la 17.30. Cum nu mai puteam ajunge la evenimentul  cu aromă de cafea şi absurd (Iulian ne propusese şi o comemorare de 90 de ani a lui Urmuz)  mi-am zis că asta e, va mai fi Gaudeamus şi scriitorul va mai tot lansa. Dar măcar la 17.30 să fiu acolo. Am reuşit asta, dar cu sacrificii: am lăsat două maşini de haine murdare să mai aştepte, nu mi-am mai scurtat blugii, mi-am cumpărat un sandviş de la mec pe care l-am completat cu câteva bomboane de ciocolată ca să mă simt împlinită. M-am fardat pe fugă, m-am îmbrăcat elegant, cu hainele bune, în caz că, Doamne fereşte!, se mai pune problema de vreo poză de grup cu scriitori contemporani  şi am luat-o pe scurtătură, adică cu metroul. Am făcut şi imprudenţa de a lua mai mulţi bani, să-mi ajungă.

Am găsit neaşteptat de uşor standul Polirom, unde lansarea deja începuse. Vorbea Marius Chivu, cu un papion la gât, poate nu intenţionat amintind de Motanul Motanov al Revistei de Povestiri. Apoi au vorbit scriitorii înşiraţi unul lângă altul în faţa publicului. Aplauzele erau timide şi răzleţe. Doar cine a încheiat cu “Mulţumesc!” a avut parte de ele. Liviu Radu, pensionar, autor de science fiction, după cum s-a prezentat, dezamăgit de lipsa de interes a nu ştiu cui faţă de acest gen, a spus că dacă ar fi ştiut că va ajunge  aici, trebuind să suporte emoţiile respective, nu ar mai fi scris textul ce i-a fost publicat în antologie. A venit şi rândul lui Mitoş, ultimul din şir, cu care îmi întretăiasem privirea cu puţin înainte, dar virasem brusc, de teama unui impact prelungit indecent. Mitoş a vorbit mai mult decât ceilalţi, mi s-a părut, dar nu a privit nicio clipă spre auditoriu şi nici înspre altcineva, dând impresia că spune o poezie învăţată ale cărei  versuri nu-l interesează. De-asta n-am reţinut ce spunea. Îmi amintesc doar cuvântul “absurd”. Restul, poate doar în urma unui proces de hipnoză. De data asta eram preocupată de cum se simţea el, fiindu-mi ruşine de ruşinea lui. Bine, nu cred că asta simţea, dar îmi place să folosesc expresia. Când a plecat, a luat-o pe lângă mine şi îmi era teamă că se va produce acea confuzie, când nu ştii în ce parte să te dai şi ţii calea celuilalt. Dar lucrurile au decurs normal şi a reuşit să se strecoare fără incidente. Eram transpirată, în geaca mea cu puf şi pene, de parcă eu vorbisem. Mă gândisem să mi-o dau jos, dar cum aş fi putut să merg cu geaca în mână să-i cer autograf lui Mitoş. Însă el a şters-o rapid, înainte să semneze vreun autograf.

Mi-am cumpărat cartea şi în sufletul meu s-a dat o luptă grea: să stau la rând la scriitori despre care nu ştiu nimic, care poate n-au niciun chef să interacţioneze cu persoane total necunoscute? Să mă duc doar la Marius Chivu, despre care ştiam câte ceva? Dar nu era politicos să-i omit pe ceilalţi. Ce e o carte de la Gaudeamus fără autograf? Fă în fiecare zi un lucru care te sperie! îmi spuneam. Şi tot învârtindu-mă cu aceste gânduri în cap, am sperat că sesiunea se va fi încheiat deja.

M-am luat cu prezentarea cărţii Anei Blandiana la Humanitas, mai exact cu o anecdotă despre autoare  pe care o istorisea Alex Ştefănescu, un personaj care mi se pare fermecător, în ciuda etichetei de critic prost pe care i-a pus-o Delia Ungureanu la un curs opţional de literatură. Am aplaudat de pe scările de la intrare, unde mă aflam şi am ascultat în continuare discursul poetei copilăriei mele, căci trebuie să recunosc cu “neruşinare” (ar spune Delia Ungureanu, dacă i-ar păsa vreodată de ignoranţa mea) că nu am mai citit aproape nimic de Ana Blandiana. Mi-a plăcut ideea că toţi din jurul nostru ne manipulează, voit sau nevoit şi mi-aş fi dorit să cumpăr cartea. Dar deja îmi depăşisem bugetul, acumulând în exces cinci cărţi ale profesorului şi psihoterapeutului  meu preferat, Adrian Nuţă.  Am nevoie de ele în lupta cu anturajul nevrotic.

M-am îndreptat spre ieşire, de teama unor cheltuieli fatale. Un oarecare, homeless poate, strigă în urma unui cuplu:

“Aşa, las-o pe ea să-ţi care cărţile!”

“Păi dacă au vrut drepturi egale cu bărbaţii!...”a replicat cel în cauză.

Cărându-mi şi eu cărţile, m-am îndreptat spre tramvaiul 41. În semiobscuritatea terenului viran de lângă staţie, un tip ce venea din sens opus faţă de Romexpo, cu alura unuia ce tocmai a ieşit de la sala de fitness, purtând pe umăr  o geantă sport voluminoasă, s-a simţit dator să mă salute.

 

vineri, 11 octombrie 2013

Catharsis


“Stephen şi-a retras braţul drept, maltratat şi desfigurat, şi a întins palma stângă. Mâneca sutanei a fâşâit din nou, rigla s-a înălţat şi un pârâit de cracă frântă, un sfredel de durere înţepătoare, usturătoare, arzătoare au făcut ca mâna să i se închircească, palma şi degetele să se fleşcăiască în boţ livid, ca o piftie tremurândă.” (James Joyce, Portret al artistului la tinereţe)

            Teama şi durerea lui Stephen trebuie c-am simţit-o şi eu şi toţi colegii mei din şcoala primară. Bătaia la palmă cu arătătorul sau rigla era o practică obişnuită a învăţătoarei noastre. Ne bătea pe toţi, fără discriminare, de fiecare dată când ea întârzia, iar noi nu eram în bancă sau, pe rând, la tablă, corectându-ne singuri temele. 40 de copii ce-şi căutau nevrotic bătaia, aproape în fiecare zi. (Aici cineva ar putea să mă acuze de lipsă de precizie. Nu mai ştiu exact perodicitatea). Dar eu nu-mi amintesc durerea. Sau frica. Eram eu mai curajoasă decât Stephen? Mi-e greu să cred. La 14 ani, în toiul unei competiţii de arte marţiale, am luat-o la sănătoasa văzând că partenera de luptă vine spre mine. Lovea tovarăşa învăţătoare cu o forţă mai mică decât părintele Dollan? Asta e posibil, dar convingerea că javrele astea mici o merită din plin, pot garanta că era aceeaşi. Stephen avea certitudinea că s-a comis o nedreptate. Nu ştiu câţi dintre noi gândeam asta. El a mers la rector să-l reclame pe agresor, sfătuit şi susţinut de ceilalţi colegi. (Era pe la sfârşitul secolului XIX). Despre tratamentul pe care ni-l aplica învăţătoarea noastră, nu ştiu să fi aflat vreun adult sau să existe vreo reacţie la acea vreme. (Eram pe la sfârşitul secolului XX, 1986-1989). Mi-l amintesc pe un coleg, care după vreo cinci ani a făcut o criză de schizofrenie, tot la şcoală şi în directă legătură cu ea şi a rămas cu acest diagnostic. Îmi amintesc cum alerga învăţătoarea după el şi îl lovea în continuu cu arătătorul de lemn, iar el striga în neştire “nu mai daţi, nu mai daţi!”. Toată clasa era amuzată. Şi eu? Nu mai ştiu. Oricum, era prietenul nostru, nu vreun ciudat pe care toată lumea avea pică.

            În toţi aceşti ani, a planat deasupra capului meu un pericol. Trăiam cu teama că voi face o greşeală gravă, alta decât agitaţia zilnică în masă pentru care eram loviţi la palmă sau, la alegere, peste fund, cu un alt material didactic, un cleşte de rufe din lemn. Iar pentru aceasta urma să fiu pedepsită mult mai drastic. Acum câţiva ani mi-am dat seama că doream foarte mult să mă răzbun. Inconştient, desigur. Lucrul acesta s-a şi întâmplat.

            Cred că era toamnă târzie. Ne-am adunat în clasă, ca în fiecare zi. Ne-am jucat ce ne-am jucat, iar la un moment dat am observant că suntem singuri în şcoală. Nici ţipenie de om. (Nu e un basm, ci o transcriere fidelă a unei amintiri din viaţa de şcolăriţă.) Eu, şefa clasei, aleasă democratic, ce mă gândesc? Băi copii, ceva nu e ca în fiecare zi. Ne-am jucat cât ne-am jucat, dar ştim cu toţii că mai bine ne-am juca acasă. Zic: “Adunarea la mine, şefii de grupă! Ia hai să mergem noi să vorbim cu directorul.” Mai apăruse şi zvonul că toate învăţătoarele ar fi la cor. Suna a zi de vacanţă nesperată.  Am trimis nişte delegaţi, iar aceştia au venit cu permisiunea de a ne împrăştia. Acasă, program de voie - o feerie!

            A doua zi, aflu de la o colegă că se întâlnise, pe drum, cu învăţătoarea. Ea nu era la cor. Probabil că a ajunsese la şcoală cu o întârziere de jumătate de oră.

            Sînt scoasă în faţa clasei, împreună cu acoliţii mei, şefii de grupă.

            --Cine a fost cu idea să mergeţi la director? Voi ştiţi ce mi-aţi făcut? Aveţi nota scăzută la purtare!

            S-a vorbit mai târziu că învăţătoarea chiulise de la cor şi noi o dădusem de gol. Oricum, dacă se aflase că întârziase atât de mult, încât copiii îşi luaseră lumea în cap, nu avea cum să fie în avantajul ei.

            În acea zi întunecată, în care fusesem trataţi ca nişte trădători de ţară, apare şi învăţătoarea din clasa alăturată, prietenă cu a noastră, care ştia tărăşenia.

            --Ia uite-o p-asta! Mai stă şi în Banca de Onoare! (Tot prin vot democratic se ocupa şi acest loc, iar tovarăşa uitase să mă mute.) Dispari de aici, pramatie! 7 ar trebui să ai la purtare!

           

miercuri, 28 august 2013

How do I look? (Atenţie! Conţinut cu potenţial comercial!)


După câteva telefoane de sprijin, reuşesc să identific locaţia unde se găseşte cabinetul vestitului stilist de la „Românii au talent”, Florin Hârsan. E într-un bloc, la parter, dar nimic nu indică pe dinafară importanţa lăcaşului de înfrumuseţare.

Găsesc un apartament cu trei cameredestul de cochet. (Uite, ce înseamnă să nu-ţi notezi amănunte, să nu ai, cum s-ar zice, conştiinţă jurnalistică!) Oricum, nimic care să mă uimească.

Mă întâmpină o fată căreia îi mărturisesc că eu sunt cea care telefonase de mai multe ori: o dată pentru programare, a doua, pentru exprimarea nehotărârii („Nu vreau o schimbare majoră, m-am mai uitat aseară în oglindă, m-am mai gândit, nu e o treabă demnă de cel mai talentat stilist, poate altcineva ar fi mai potrivit” etc.) şi apoi pentru a mai întreba încă o dată dacă e sigură că strada Octavian Goga nu e Lucian Blaga,  cum se numeşte staţia unde coborâsem. Îmi spune să aştept puţin şi mă bucur că pentru prima oară după mult timp am venit mai devreme la o programare, în loc să întârzii.

O altă domnişoară, mai amabilă decât prima, se gândeşte să-mi ofere o revistă pentru umplerea timpului şi accept cu încântare.

A! Un amănunt! Holul, unde stau şi eu pe o canapea, e plin cu diplome de-ale lui Florin. Observ şi o fotografie cu el, un fel de poster.

În sfârşit, trece pe lângă mine şi maestrul! Îmi spune „Sărut mâna”, în fugă, dar privindu-mă în ochi. Îi răspund zâmbind, degajată, dar destul de emoţionată. Nu m-a mai tuns un bărbat de vreo zece ani, iar cel care se ocupase de părul meu atunci nu era nici pe departe la fel de celebru şi atrăgător, iar după nefericita experienţă mă tunsesem 1, cu maşina unei prietene.

Florin îi explică uneia dintre fete ce fel de pizza vrea pentru masa de prânz. Eu stau cu nasul în revistă, chiar preocupată de un articol şi mă întreb cârcotaşă dacă se vor pune pe mâncat sau îşi va aminti că am programare. Se întoarce la mine şi mă întreabă când m-am spălat pe cap ultima oară. „Aseară.” „Doar o uzi!”, îi cere unei alte fete. Trec într-o încăpere ce fusese probabil concepută ca bucătărie şi primesc un tratament de doamnă: udatul părului, îmbălsămare şi persoana a 2-a plural, dar şi reclamă ascunsă la produsele profesionale pe care le vinde, probabil, salonul, ca răspuns la întrebarea mea: „De câte ori e recomandat să ne spălăm pe cap?”

Observ că nu arăt penibil cu prosopul aşezat în formă de turban, ba chiar îmi stă bine şi mă gândesc că acest lucru se datorează luminii din salonul de coafură unde mă mutasem după spălare. Doar ce terminasem cu scobitul în urechi (o rugasem pe fată să-mi dea ceva să mă şterg, căci nu suport să-mi intre apă, din copilărie, de când făceam scufundări în mare care se lăsau cu otită) şi apare şi Florin. Ce se întâmplă cu o altă clientă de lângă mine, care stătea cu vopsea în cap, nu ştiu, dar ea dispare total din câmpul meu vizual.

--Florin, îmi pare bine.

--Diana, şi mie îmi pare bine.

Cabinetul e vestit pentru faptul că muzica e dată tare şi că stilistul mai şi dansează. Ei, nu ştiu de ce, dar mie nu mi-a dansat. Dar cum nu i-au stat mâinile, nu i-a stat nici gura. M-a întrebat mai întâi cum vreau să-mi stea părul, ce-mi doresc de la tunsoare.

--Cea care m-a tuns înainte mi l-a filat  la spate, chiar dacă eu îi cerusem scări.

--Lasă indicaţiile tehnice, tu spune-mi cum vrei să arăţi la final.

--În faţă e o.k., vreau să-mi stea frumos şi la spate! (Cam cât de explicită am fost?!)

M-a întrebat cât poate să ia din lungime şi s-a apucat de treabă.

Au început discuţiile despre scalp (n-avusesem de lucru şi i-am spus că-mi cade părul, de-aia l-am scurtat): „Trebuie să te duci la un dermatolog, trebuie să schimbi şamponul (aud din nou despre produsele profesionale), trebuie să te usuci cu peria şi cu foenul, chiar dacă nu-ţi place, îţi arăt eu cum, clientele noastre trebuie să fie pe măsura noastră, trebuie să uiţi tot ce ştiai până acum despre părul tău, de exemplu că aerul fierbinte este dăunător.

-- Ai o problemă cu glanda?

„Avem multe glande, mai ales eu”, îmi trece prin minte)

--Ştii care e singurul muşchi din corp care nu poate fi controlat?

--Sunt mai mulţi, îngaim, dar nu sunt auzită.

--Muşchiul firului de păr.

Enormă cantitate de informaţie, mai ales pentru cineva care a urât şcoala, după cum aflu mai târziu dintr-un articol. Toată avalanşa asta de nestăpânit nu te poate duce decât la impresia de minte sclipitoare, dacă nu ai sta puţin pe gânduri să o filtrezi. E o tactică extraordinară de intimidare a partenerului, pe care eu, intelectuală ruptă-n coate, nu mi-o permit. Florin este, desigur, foarte inteligent, dar spune cu nonşalanţă destule baliverne. Una pe care mi-o amintesc este că părul nostru poate fi comparat cu rufele, după spălare rămân mulţi microbi care trebuie distruşi cu aer fierbinte, aşa cum hainele trebuie călcate cu fierul încins.

--De ce eşti Gică contra? mă întreabă, mirat că tot găsesc contraargumente sau îi mărturisesc că n-am să mă grăbesc să-i urmez anumite sfaturi, de exemplu n-am să stau la cozile deprimante de la dermato-venerologie ca să găsesc un remediu pentru bubele din cap, de fapt, presupusa mătreaţă pe care o ţin bine mersi sub control, dar care, după spusele stilistului, ar putea să ducă la o fatală chelire (calviţie, precizează el). Îi explic că doar vara îmi cade părul, iarna putând să mă bucur de o claie greu de uscat.

Nici nu ştiu când trece timpul disputelor, că lucrarea e gata.

--Îţi place, fată?

Nu răspund din prima, crezând că vorbeşte cu vreo colegă subalternă. Repetă întrebarea, ce reuşeşte să mă înduioşeze prin tonul care cere încuviinţare.

--Am să văd eu dacă acasă îmi va sta la fel, răspund sceptică, zâmbind uşor.

--Păi n-am făcut nimic complicat, ţi-am explicat doar. Te rog foarte mult să te duci la dermatolog şi ai grijă ce faci cu tanti Jeni (aşa o botezase pe cea care mă tunsese înainte), să nu-mi stricaţi munca.

Îmi cere mai puţin decât mi se spusese la început că ar costa, poate pentru că nu mă spălase. Îi plătesc fetei 100 de lei şi aştept restul. Mă gândesc cum să fac, să plec fără să mai iau nimic sau să-i dau lui bacşişul în mână. Îl văd angajat într-o discuţie cu alţi clienţi, dar îi întind banii. Îi ia repede şi-i bagă în buzunar, salutându-mă la fel de grăbit şi, totuşi, la fel de prezent ca la venire.

Ajunsă acasă, mă tot întorc pe toate părţile. Îmi fac poze. E o tunsoare destul de originală. Nu m-aş fi gândit să cer asta, dar, oricum, mi-am dorit ceva asemănător, chiar dacă  i-am explicat prea bine. Îmi satisface pasiunea  pentru tunsorile scurte, dar şi  nevoia de a-l lăsa să crească din nou. Atenuează defectele şi înfrumuseţează trăsăturile. Muncesc puţin să îl aranjez cum îmi spusese şefu’.

A doua zi îmi doresc să-l sun să-i spun că e o freză foarte tare. Dar n-o fac, din comoditate sau mediocritate.

 

duminică, 2 iunie 2013

Tema pentru cursul de jurnalism narativ


Am foarte multe fotografii cu mine de la stadiul de nou-născut până pe la cinci ani. Frumuşică, adorabilă, uneori, dezinvoltă sau chiar fericită. De la 6 ani începând, sînt tot mai puţine, uneori doar una pe an, de la serbarea de premiere. Coroniţa - o permanenţă în gimnaziu. Cu toate astea, niciun zâmbet. Doar o grimasă. Toate zâmbetele le-am rupt, atunci când n-am putut să le stăpânesc.
Îmi amintesc de una din clasa a doua: şorţuleţul şifonat (era de plastic veritabil) şi dinţii, în spatele unei strâmbături cauzate de soarele ce-mi bătea în ochi, aşezaţi parcă de un copil în joacă. Cei de lapte nu voiseră să cadă (poate nu voiam să cresc), ceilalţi ieşiseră  lângă ei, la nimereală. Cam aşa era definită problema de cei mari.
Dintr-a  doua eram şefa clasei, realeasă în fiecare an. Îi scriam şi apoi îi ştergeam după câteva rugăminţi pe cei care vorbeau când profesorii erau plecaţi şi mă lăsau pe mine de pază. Aveam mereu două-trei prietene apropiate, cu care râdeam cel puţin o oră în faţa blocului când veneam de la şcoală. Şi o gaşcă extinsă şi mixtă pentru alte activităţi recreative.
Dacă mă scoteai din clasa mea, nu mai eram decât o fată urâtă şi timidă. Îmi rămâneau universurile paralele din cărţi, dar gândul de a deveni scriitoare era subminat de autoritatea celor care făcuseră asta înainte. Uneori era într-adevăr apăsător, chiar scrisesem undeva că nu sînt bună de nimic. Dar de cele mai multe ori rămăsesem la fel de veselă ca în copilărie, mereu dornică de-a umple „vidul zilelor”, cum spune Max Blecher, scriitorul cu care m-am înfrăţit pentru lucrarea de licenţă.
Nu eram ţinta răutăţilor copilăreşti, cum se plâng alţii. Fratele meu, însă, cu care eram în conflict exact din momentul când fusese adus de la maternitate, mă ajuta din când în când, mai subtil sau direct, să-mi amintesc de motivul pentru care era mai bine să nu deschid gura. Şi-mi mai amintesc de un ţigan cam de vârsta mea, care îmi spusese „dinţoaso” când trecuse pe lăngă mine, fără să ne fi cunoscut.
În liceu nu am mai suportat să urăsc chipul din oglindă. Cât despre corp, aveam parte de admiraţia şi invidia colegelor şi de cuvinte obscene, ba chiar şi gesturi, din partea unor bărbaţi necunoscuţi, pe stradă, chiar dacă purtam tricouri cât mai lungi şi cât mai largi. M-am apucat de o cură de slăbire drastică, dar asta e altă poveste.
I-am convins pe părinţi să mă ducă la un ortodont. Aveam 16 ani. Aparatul era unul mobil, eficient pentru copii de 7 ani, dar asta găsisem la Constanţa. Tata îl cunoştea pe medic şi se spunea că e cel mai bun. Peregrinările între Mangalia şi capitala de judeţ mă fascinaseră. Savuram solitudinea pe străzile oraşului îndrăgit  de poetul Ovidiu şi mă gândeam la colegul Ovidiu de la A cu deznădejde.
La terminarea liceului am stricat cheful întregii clase de fete în frunte cu dirigu’ pentru că am refuzat să mă pozez. Nu am nici fotografia de la banchet: în ultima clipă împrumutasem o rochie neagră, de ocazie, cum nu am mai îmbrăcat de atunci (Corina era plină de bani, tatăl ei fusese vaporean) şi îmi pusesem în păr două agrafe ordinare, de la mama Elenei, după ce stricasem cocul pe care mi-l făcuse mama. Cred că arătam bine.
Dar aparatul acela nu fusese eficient, aşa cum am spus: fie că nu îndreptase dantura, fie că dinţii se deplasaseră la loc. Şi starea mea rămăsese aceeaşi. „ Arăţi bine oricum, ce-ţi trebuie”, spunea mama. „Băieţilor nu le plac fetele cu aparat”, mă informa prietena fratelui meu. „O să faci paradontoză”, mă avertizase dentistul care îmi reparase o carie. „E prea târziu, e prea târziu...” se auzeau voci neidentificate.
La 29 de ani am găsit o doctoriţă cam de vârsta mea, care a acceptat să nu-mi ia şi pielea de pe mine şi mi-a pus un aparat ortodontic fix pe maxilar. L-am purtat doi ani, cu sentimentul că sunt o curajoasă şi că, oricum, sînt mulţi ca mine. Încă 3 ani am avut o gutieră de plastic, pe care mi-o puneam mai întâi permanent, apoi doar noaptea, din ce în ce mai rar. Acum mi-am adus aminte că trebuia să mai trec pe la cabinet. Dinţii nu mai sunt de mult o prioritate.
Mi se spune că râd cu toată faţa, ba chiar  cu tot sufletul.

 

sâmbătă, 25 mai 2013

Dare de seamă pe Facebook


Nu sînt un cititor avizat, nu aş putea, cel puţin în starea de maturare intelectuală în care mă aflu, să particip la vreun maraton al lecturii, m-ar descalifica din start ideea de citit-viteză. Există cărţi pe care le-am citit fluierând (chiar dacă cu un efort speriat de a nu izbucni în râs în liniştea bibliotecii sau  sorbind lacrimile din colţul buzelor) şi cărţi peste ale căror rânduri trebuia să trec de două ori. Din prima categorie fac parte cele pe care le-am pus la „like” în secţiunea despre cărţi. Asta nu înseamnă că celelalte, „read”, nu mi-au plăcut sau nu m-au influenţat. Sigur că mi-a plăcut Cărtărescu, mai exact nuvelele din Nostalgia, editate ca romane la Humanitas, orizonturile alea atât de familiare şi, dintr-o dată, onirice, în care intri citindu-l (e valabil şi pentru Orbitor, dar n-am terminat decât Corpul). Sigur că mi-a plăcut romanul Simonei Popescu, chiar dacă m-am gândit că eu nu voi mai avea ce să scriu, dacă ea a scris asta. Chiar şi Angoasă în civilizaţie, care mi-a dat o angoasă în toată regula. Şi Herta Muller, cu toate că la început m-am întrebat de ce a luat Nobelul, ce limbă e asta cu care scrie. De fapt, am pornit cu gândul de la Zenobia. Şi mi-am zis că despre acest roman nu pot vorbi decât în vis. Şi totuşi, îndrăznesc s-o fac, la lumina conştiinţei diurne de doişpe noaptea, când ar trebui să-mi completez notele de subsol ale mult aşteptatei lucrări de licenţă, care, că tot veni vorba, mi-a produs şi multă bucurie, pe lângă stres. Cartea aia e dată dracului, pentru mine a constituit o experienţă curat mediumnică. Nu ştiu cât m-au influenţat spusele Ioanei Pârvulescu de pe copertă, cum că n-ai putea s-o înţelegi decât în vis or something (scuzaţi limbajul de cartier!), nu pot să le reproduc riguros. Am avut un vis prin care am ştiut  că mă găsesc în fundul hăului care e inconştientul. Locul ăla unde nu ajunsese vreodată vreo undă de lumină, unde colcăie şerpi şi alte lighioane. Încerc să exprim prin imagini cunoscute şi îmi dau seama că sunt prea săracă pentru a descrie starea pe care am avut-o când m-am trezit plângând. Şi de ce spun eu că musai acel vis, coşmar, de fapt, ar avea vreo legătură cu cartea? Ce dacă s-a întâmplat în timp ce o citeam sau imediat după? Ei bine, a fost ceva ce n-am mai trăit niciodată: eram cu cartea în mână; o lăsam lângă mine şi puneam capul pe pernă; începeam să visez instantaneu; mă trezeam, pentru că nu era un somn greu; iar citeam şi oricând puteam să mă apuc din nou să visez; atât îmi amintesc: uşurinţa cu care treceam de la o stare la alta, parcă dansam. Imaginile pe care ţi le provoacă acea carte nu au noimă decât în vis, cel puţin pentru mine. Gellu Naum spunea undeva cu ciudă, într-un manifest de demult, că nu se poate dezbăra de literatură. Ei bine, pentru mine "Zenobia" nu e nici pe departe literatură. Mai putea să mi se întâmple aşa ceva doar prin hipnoză.
Nu-mi plac cuvintele diurne, felul cum am scris aici. Poate îmi voi face curaj să scriu după cum bate vântul. Am zis să spun şi eu ceva inteligibil, doar-doar o înţelege cineva.

vineri, 19 aprilie 2013

Când aveam vreo şaisprezece ani (Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!)


La paişpe ani spre cinşpe, cam pe când aveam deja buletin, m-am trezit în braţe cu „Memoriile” lui Eliade. M-am îndrăgostit romantic-adolescentin de cel care avea să devină prietenul meu imaginar, înlocuindu-l pe cel din copilărie, care nu avea niciun nume. Erau mai degrabă amanţi, cu toate că relaţia noastră a fost mereu platonică.
De atunci am început să cumpăr din banii de prăjituri sau de casete toate cărţile pe care găseam scris numele cunoscutului şi îndrăgitului cărturar român, idolul rockeriţelor, pe atunci, actualmente hipsteriţe înrăite.
Din biblioteca personală astfel alcătuită mi-a picat în mână într-o zi „Yoga, nemurire şi libertate”. M-am uitat la ea, ea la mine. Nu prea ştiam de unde s-o apuc. Dar trebuia s-o citesc. Altfel ce amantă de geniu mai eram?
Găsesc într-o zi în oraşul de provincie  Mangalia un afiş care promitea muritorilor nimic altceva decât nemurire şi libertate, poate şi ceva tinereţe veşnică: Hatha Yoga - calea spre mântuire!(Aveam deja şaişpe ani.)
Cursurile se ţineau la Casa de Cultură. Totul era frumos şi bine, doar eu mă simţeam cam anapoda.  Pe guru să-l fi văzut! Nu ştiu pe care treaptă de iluminare se afla, da’ omu’ strălucea. Tânăr, subţirel, brunet, cu bărbiţă şi păr lung, o piele minunată (se vedea, nu i-am atins-o), zvelt, cu vorba blândă, profesor de matematică când nu preda yoga, întruparea armoniei între corp şi suflet. Uitasem de Eliade.
Asanele de fiecare duminică dimineaţa şi miercuri seara ne ţineau corpul întins şi nemişcat, în diverse poziţii, ba chiar o dată am alungat un asteroid cu energiile noastre convergente. Sau măcar am încercat. Oameni frumoşi, olimpici (care mai erau la liceu), puşi pe căutarea nirvanei şi ruperea vălului mayei (iluzie). Numai eu nu simţeam vibraţiile în chakre. Am luat cartea lui Bivolaru despre ce am de mâncat (apropo, Bivolaru era Grig pentru profesorul nostru), citeam broşuri în care scria despre tantra yoga sau sexul la infinit şi despre jurământul tăcerii.
Într-o seară obişnuită de miercuri avea loc una dintre proiecţii. Un singur cuvânt îmi amintesc din tot ce s-a prezentat atunci: depersonalizare. Am rupt-o la sănătoasa, lăsând în urmă şi guru carismatic, şi colegi pe cale de iluminare, şi sfaturi de curăţire perfectă a trupului, minţii şi sufletului.
Şi până în ziua de azi m-am tot căznit să mă personalizez.
 
 
 
 




 
 
 
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 

duminică, 31 martie 2013

Femeia în faţa oglinzii
(orice asemănare cu romanul cu acelaşi nume este pur întâmplătoare)


Îmi urăsc scrisul de mână
Dezordonat, anticalofil...
(Tii, ce cuvânt frumos!
Care e primul cuvânt care-ţi vine în minte când îl auzi?
Camil Petrescu)

Tot aşa cum îmi urăsc sânii
Din a 10-a zi a ciclului femeiesc.
Să nu-i aud.

Aşa cum îmi urăsc vocea.
Când o scot afară
Se ascunde sub fustele maică-sii.

Niciodată nu mă simt mai femeie
ca atunci când mă urăsc.