Vineri
am ajuns regulamentar, cu puţin înainte de lansarea cărţii “cu faţa la
perete”. M-am interesat de eveniment,
iar doamna de la stand m-a întrebat dacă sunt una dintre autoare, să ştie dacă
îmi dă şi mie un exemplar. Am zis că nu
şi am aşteptat cuminte să înceapă. Cuminte şi cam absentă, bag seama, din
moment ce m-am trezit că nu ştiu numele celui care a luat cuvântul primul,
numit mai jos Domnul în roşu. De fapt, eram preocupată să stau unde trebuie, să
nu fiu în continuarea şirului de autori, dar nici în calea trecătorilor. A vorbit
apoi Bogdan Munteanu. Pe el îl ştiam de pe FB. Marius Aldea, cel de-al doilea
coordonator al cărţuliei, un poet care
îmi place foarte mult şi căruia i-am dat un friend
request printr-un gest extrem, într-un moment de extremă singuratate, a spus
că el nu mai are nimic de adăugat. Cartea, numită, destul de realist, “broşură” de unul dintre vorbitori, este o
antologie a status-urilor adunate de la
50 de scriitori cu cont pe Facebook. O carte de divertisment, foarte plăcută la
citit, dar cu fotografii alb-negru, dintre care unele sunt degeaba, pentru că
nu distingi mare lucru. Dar, după cum spunea vărul meu, Valentin şi pictor,
misterul e mai important decât realitatea.
Tot
Domnul în roşu a încheiat prezentarea, invitându-i pe autori să-şi dea autografe
unii altora, căci erau într-o majoritate covârşitoare. Când am văzut că toată
lumea se năpusteşte spre teancul de cărţi, am plecat la plimbare, cu dorinţa
vie ca când mă întorc să mai găsesc şi eu una de cumpărat. Spre bucuria mea, la
întoarcere, teancul părea la fel de consistent. Am întrebat-o pe doamna din
spatele standului, care acum se tot învârtea în spaţiul adiacent al editurii cu
tot felul de treburi, cât costă. “10 lei.” Dar nu părea interesată să vândă
vreun exemplar. Stăteam cu banii în mână, când s-a apropiat de mine Domnul în
roşu. “Vrei o carte?” Şi mi-a refuzat banii. “Hai la o poză de grup!”A insistat şi
pe lângă alţii adunaţi acolo, dar o voce de femeie a dat glas frustrărilor mele: “Lasă, că eu nu sînt
autoare!” Mai puţin arogantă decât ea,
eu îmi aranjasem deja cartea primită ca la premierile din copilărie, pentru
fotografie, dar gândul la părul nearanjat, mina tristă şi haina sport cu
căptuşeală, aleasă neinspirat, în urma unui act ratat, m-au ţinut
deoparte. Cu îndrăzneala pe care ţi-o dă
intimitatea virtuală de pe FB, m-am dus glonţ la Marius Aldea şi i-am cerut
autograf. El mi-a cerut un pix, dar s-a descurcat fără ajutorul meu.
“Ne
cunoaştem de pe Facebook?”
“Da…”,
am răspuns, cu un zâmbet misterios, voind să mă întind la confesiuni, dar
abţinându-mă.
“Pentru
Diana Marinescu, cu drag. Să ne citim pe Facebook”, mi-a scris.
Mi-a
mulţumit că am venit, iar eu l-am felicitat. Nu i-am spus că pentru întreaga
carieră, dar sper că s-a subînţeles din mesajele nonverbale.
Sâmbătă
dimineaţa spre prânz îl aud pe Mitoş Micleuşanu la Războiul sfârşitului săptămânii
că va trebui să se împartă între lansarea “Manualului îmblânzitorului de
cafele” de la 13.30 şi cea a antologiei de proză scurtă de la 17.30. Cum nu mai
puteam ajunge la evenimentul cu aromă de
cafea şi absurd (Iulian ne propusese şi o comemorare de 90 de ani a lui Urmuz) mi-am zis că asta e, va mai fi Gaudeamus şi
scriitorul va mai tot lansa. Dar măcar la 17.30 să fiu acolo. Am reuşit asta,
dar cu sacrificii: am lăsat două maşini de haine murdare să mai aştepte, nu
mi-am mai scurtat blugii, mi-am cumpărat un sandviş de la mec pe care l-am
completat cu câteva bomboane de ciocolată ca să mă simt împlinită. M-am fardat
pe fugă, m-am îmbrăcat elegant, cu hainele bune, în caz că, Doamne fereşte!, se
mai pune problema de vreo poză de grup cu scriitori contemporani şi am luat-o pe scurtătură, adică cu metroul.
Am făcut şi imprudenţa de a lua mai mulţi bani, să-mi ajungă.
Am
găsit neaşteptat de uşor standul Polirom, unde lansarea deja începuse. Vorbea
Marius Chivu, cu un papion la gât, poate nu intenţionat amintind de Motanul Motanov
al Revistei de Povestiri. Apoi au vorbit scriitorii înşiraţi unul lângă altul
în faţa publicului. Aplauzele erau timide şi răzleţe. Doar cine a încheiat cu
“Mulţumesc!” a avut parte de ele. Liviu Radu, pensionar, autor de science
fiction, după cum s-a prezentat, dezamăgit de lipsa de interes a nu ştiu cui
faţă de acest gen, a spus că dacă ar fi ştiut că va ajunge aici, trebuind să suporte emoţiile respective,
nu ar mai fi scris textul ce i-a fost publicat în antologie. A venit şi rândul
lui Mitoş, ultimul din şir, cu care îmi întretăiasem privirea cu puţin înainte,
dar virasem brusc, de teama unui impact prelungit indecent. Mitoş a vorbit mai
mult decât ceilalţi, mi s-a părut, dar nu a privit nicio clipă spre auditoriu
şi nici înspre altcineva, dând impresia că spune o poezie învăţată ale
cărei versuri nu-l interesează. De-asta
n-am reţinut ce spunea. Îmi amintesc doar cuvântul “absurd”. Restul, poate doar
în urma unui proces de hipnoză. De data asta eram preocupată de cum se simţea
el, fiindu-mi ruşine de ruşinea lui. Bine, nu cred că asta simţea, dar îmi
place să folosesc expresia. Când a plecat, a luat-o pe lângă mine şi îmi era
teamă că se va produce acea confuzie, când nu ştii în ce parte să te dai şi ţii
calea celuilalt. Dar lucrurile au decurs normal şi a reuşit să se strecoare
fără incidente. Eram transpirată, în geaca mea cu puf şi pene, de parcă eu
vorbisem. Mă gândisem să mi-o dau jos, dar cum aş fi putut să merg cu geaca în
mână să-i cer autograf lui Mitoş. Însă el a şters-o rapid, înainte să semneze
vreun autograf.
Mi-am
cumpărat cartea şi în sufletul meu s-a dat o luptă grea: să stau la rând la
scriitori despre care nu ştiu nimic, care poate n-au niciun chef să
interacţioneze cu persoane total necunoscute? Să mă duc doar la Marius Chivu,
despre care ştiam câte ceva? Dar nu era politicos să-i omit pe ceilalţi. Ce e o
carte de la Gaudeamus fără autograf? Fă în fiecare zi un lucru care te sperie! îmi
spuneam. Şi tot învârtindu-mă cu aceste gânduri în cap, am sperat că sesiunea
se va fi încheiat deja.
M-am
luat cu prezentarea cărţii Anei Blandiana la Humanitas, mai exact cu o anecdotă
despre autoare pe care o istorisea Alex
Ştefănescu, un personaj care mi se pare fermecător, în ciuda etichetei de
critic prost pe care i-a pus-o Delia Ungureanu la un curs opţional de
literatură. Am aplaudat de pe scările de la intrare, unde mă aflam şi am ascultat
în continuare discursul poetei copilăriei mele, căci trebuie să recunosc cu
“neruşinare” (ar spune Delia Ungureanu, dacă i-ar păsa vreodată de ignoranţa
mea) că nu am mai citit aproape nimic de Ana Blandiana. Mi-a plăcut ideea că
toţi din jurul nostru ne manipulează, voit sau nevoit şi mi-aş fi dorit să
cumpăr cartea. Dar deja îmi depăşisem bugetul, acumulând în exces cinci cărţi
ale profesorului şi psihoterapeutului
meu preferat, Adrian Nuţă. Am
nevoie de ele în lupta cu anturajul nevrotic.
M-am
îndreptat spre ieşire, de teama unor cheltuieli fatale. Un oarecare, homeless poate, strigă în urma unui
cuplu:
“Aşa,
las-o pe ea să-ţi care cărţile!”
“Păi
dacă au vrut drepturi egale cu bărbaţii!...”a replicat cel în cauză.
Cărându-mi
şi eu cărţile, m-am îndreptat spre tramvaiul 41. În semiobscuritatea terenului
viran de lângă staţie, un tip ce venea din sens opus faţă de Romexpo, cu alura
unuia ce tocmai a ieşit de la sala de fitness, purtând pe umăr o geantă sport voluminoasă, s-a simţit dator
să mă salute.