luni, 25 noiembrie 2013

Cum am petrecut de Gaudeamus


Vineri am ajuns  regulamentar, cu puţin  înainte de lansarea cărţii “cu faţa la perete”.  M-am interesat de eveniment, iar doamna de la stand m-a întrebat dacă sunt una dintre autoare, să ştie dacă îmi dă şi mie un exemplar.  Am zis că nu şi am aşteptat cuminte să înceapă. Cuminte şi cam absentă, bag seama, din moment ce m-am trezit că nu ştiu numele celui care a luat cuvântul primul, numit mai jos Domnul în roşu. De fapt, eram preocupată să stau unde trebuie, să nu fiu în continuarea şirului de autori, dar nici în calea trecătorilor. A vorbit apoi Bogdan Munteanu. Pe el îl ştiam de pe FB. Marius Aldea, cel de-al doilea coordonator  al cărţuliei, un poet care îmi place foarte mult şi căruia i-am dat un friend request  printr-un gest extrem,  într-un moment de extremă singuratate, a spus că el nu mai are nimic de adăugat. Cartea, numită, destul de realist,  “broşură” de unul dintre vorbitori, este o antologie a status-urilor   adunate de la 50 de scriitori  cu cont pe Facebook.  O carte de divertisment, foarte plăcută la citit, dar cu fotografii alb-negru, dintre care unele sunt degeaba, pentru că nu distingi mare lucru. Dar, după cum spunea vărul meu, Valentin şi pictor, misterul e mai important decât realitatea.

Tot Domnul în roşu a  încheiat prezentarea,  invitându-i pe autori să-şi dea autografe unii altora, căci erau într-o majoritate covârşitoare. Când am văzut că toată lumea se năpusteşte spre teancul de cărţi, am plecat la plimbare, cu dorinţa vie ca când mă întorc să mai găsesc şi eu una de cumpărat. Spre bucuria mea, la întoarcere, teancul părea la fel de consistent. Am întrebat-o pe doamna din spatele standului, care acum se tot învârtea în spaţiul adiacent al editurii cu tot felul de treburi, cât costă. “10 lei.” Dar nu părea interesată să vândă vreun exemplar. Stăteam cu banii în mână, când s-a apropiat de mine Domnul în roşu. “Vrei o carte?” Şi mi-a refuzat  banii. “Hai la o poză de grup!”A insistat şi pe lângă alţii adunaţi acolo, dar o voce de femeie a dat  glas frustrărilor mele: “Lasă, că eu nu sînt autoare!”  Mai puţin arogantă decât ea, eu îmi aranjasem deja cartea primită ca la premierile din copilărie, pentru fotografie, dar gândul la părul nearanjat, mina tristă şi haina sport cu căptuşeală, aleasă neinspirat, în urma unui act ratat, m-au ţinut deoparte.  Cu îndrăzneala pe care ţi-o dă intimitatea virtuală de pe FB, m-am dus glonţ la Marius Aldea şi i-am cerut autograf. El mi-a cerut un pix, dar s-a descurcat fără ajutorul meu.

“Ne cunoaştem de pe Facebook?”

“Da…”, am răspuns, cu un zâmbet misterios, voind să mă întind la confesiuni, dar abţinându-mă.

“Pentru Diana Marinescu, cu drag. Să ne citim pe Facebook”, mi-a scris.

Mi-a mulţumit că am venit, iar eu l-am felicitat. Nu i-am spus că pentru întreaga carieră, dar sper că s-a subînţeles din mesajele nonverbale.

Sâmbătă dimineaţa spre prânz îl aud pe Mitoş Micleuşanu la Războiul sfârşitului săptămânii că va trebui să se împartă între lansarea “Manualului îmblânzitorului de cafele” de la 13.30 şi cea a antologiei de proză scurtă de la 17.30. Cum nu mai puteam ajunge la evenimentul  cu aromă de cafea şi absurd (Iulian ne propusese şi o comemorare de 90 de ani a lui Urmuz)  mi-am zis că asta e, va mai fi Gaudeamus şi scriitorul va mai tot lansa. Dar măcar la 17.30 să fiu acolo. Am reuşit asta, dar cu sacrificii: am lăsat două maşini de haine murdare să mai aştepte, nu mi-am mai scurtat blugii, mi-am cumpărat un sandviş de la mec pe care l-am completat cu câteva bomboane de ciocolată ca să mă simt împlinită. M-am fardat pe fugă, m-am îmbrăcat elegant, cu hainele bune, în caz că, Doamne fereşte!, se mai pune problema de vreo poză de grup cu scriitori contemporani  şi am luat-o pe scurtătură, adică cu metroul. Am făcut şi imprudenţa de a lua mai mulţi bani, să-mi ajungă.

Am găsit neaşteptat de uşor standul Polirom, unde lansarea deja începuse. Vorbea Marius Chivu, cu un papion la gât, poate nu intenţionat amintind de Motanul Motanov al Revistei de Povestiri. Apoi au vorbit scriitorii înşiraţi unul lângă altul în faţa publicului. Aplauzele erau timide şi răzleţe. Doar cine a încheiat cu “Mulţumesc!” a avut parte de ele. Liviu Radu, pensionar, autor de science fiction, după cum s-a prezentat, dezamăgit de lipsa de interes a nu ştiu cui faţă de acest gen, a spus că dacă ar fi ştiut că va ajunge  aici, trebuind să suporte emoţiile respective, nu ar mai fi scris textul ce i-a fost publicat în antologie. A venit şi rândul lui Mitoş, ultimul din şir, cu care îmi întretăiasem privirea cu puţin înainte, dar virasem brusc, de teama unui impact prelungit indecent. Mitoş a vorbit mai mult decât ceilalţi, mi s-a părut, dar nu a privit nicio clipă spre auditoriu şi nici înspre altcineva, dând impresia că spune o poezie învăţată ale cărei  versuri nu-l interesează. De-asta n-am reţinut ce spunea. Îmi amintesc doar cuvântul “absurd”. Restul, poate doar în urma unui proces de hipnoză. De data asta eram preocupată de cum se simţea el, fiindu-mi ruşine de ruşinea lui. Bine, nu cred că asta simţea, dar îmi place să folosesc expresia. Când a plecat, a luat-o pe lângă mine şi îmi era teamă că se va produce acea confuzie, când nu ştii în ce parte să te dai şi ţii calea celuilalt. Dar lucrurile au decurs normal şi a reuşit să se strecoare fără incidente. Eram transpirată, în geaca mea cu puf şi pene, de parcă eu vorbisem. Mă gândisem să mi-o dau jos, dar cum aş fi putut să merg cu geaca în mână să-i cer autograf lui Mitoş. Însă el a şters-o rapid, înainte să semneze vreun autograf.

Mi-am cumpărat cartea şi în sufletul meu s-a dat o luptă grea: să stau la rând la scriitori despre care nu ştiu nimic, care poate n-au niciun chef să interacţioneze cu persoane total necunoscute? Să mă duc doar la Marius Chivu, despre care ştiam câte ceva? Dar nu era politicos să-i omit pe ceilalţi. Ce e o carte de la Gaudeamus fără autograf? Fă în fiecare zi un lucru care te sperie! îmi spuneam. Şi tot învârtindu-mă cu aceste gânduri în cap, am sperat că sesiunea se va fi încheiat deja.

M-am luat cu prezentarea cărţii Anei Blandiana la Humanitas, mai exact cu o anecdotă despre autoare  pe care o istorisea Alex Ştefănescu, un personaj care mi se pare fermecător, în ciuda etichetei de critic prost pe care i-a pus-o Delia Ungureanu la un curs opţional de literatură. Am aplaudat de pe scările de la intrare, unde mă aflam şi am ascultat în continuare discursul poetei copilăriei mele, căci trebuie să recunosc cu “neruşinare” (ar spune Delia Ungureanu, dacă i-ar păsa vreodată de ignoranţa mea) că nu am mai citit aproape nimic de Ana Blandiana. Mi-a plăcut ideea că toţi din jurul nostru ne manipulează, voit sau nevoit şi mi-aş fi dorit să cumpăr cartea. Dar deja îmi depăşisem bugetul, acumulând în exces cinci cărţi ale profesorului şi psihoterapeutului  meu preferat, Adrian Nuţă.  Am nevoie de ele în lupta cu anturajul nevrotic.

M-am îndreptat spre ieşire, de teama unor cheltuieli fatale. Un oarecare, homeless poate, strigă în urma unui cuplu:

“Aşa, las-o pe ea să-ţi care cărţile!”

“Păi dacă au vrut drepturi egale cu bărbaţii!...”a replicat cel în cauză.

Cărându-mi şi eu cărţile, m-am îndreptat spre tramvaiul 41. În semiobscuritatea terenului viran de lângă staţie, un tip ce venea din sens opus faţă de Romexpo, cu alura unuia ce tocmai a ieşit de la sala de fitness, purtând pe umăr  o geantă sport voluminoasă, s-a simţit dator să mă salute.