“Stephen şi-a retras
braţul drept, maltratat şi desfigurat, şi a întins palma stângă. Mâneca sutanei
a fâşâit din nou, rigla s-a înălţat şi un pârâit de cracă frântă, un sfredel de
durere înţepătoare, usturătoare, arzătoare au făcut ca mâna să i se
închircească, palma şi degetele să se fleşcăiască în boţ livid, ca o piftie
tremurândă.” (James Joyce, Portret al
artistului la tinereţe)
Teama şi durerea lui Stephen trebuie c-am simţit-o şi eu
şi toţi colegii mei din şcoala primară. Bătaia la palmă cu arătătorul sau rigla
era o practică obişnuită a învăţătoarei noastre. Ne bătea pe toţi, fără
discriminare, de fiecare dată când ea întârzia, iar noi nu eram în bancă sau,
pe rând, la tablă, corectându-ne singuri temele. 40 de copii ce-şi căutau
nevrotic bătaia, aproape în fiecare zi. (Aici cineva ar putea să mă acuze de
lipsă de precizie. Nu mai ştiu exact perodicitatea). Dar eu nu-mi amintesc durerea.
Sau frica. Eram eu mai curajoasă decât Stephen? Mi-e greu să cred. La 14 ani,
în toiul unei competiţii de arte marţiale, am luat-o la sănătoasa văzând că
partenera de luptă vine spre mine. Lovea tovarăşa învăţătoare cu o forţă mai
mică decât părintele Dollan? Asta e posibil, dar convingerea că javrele astea
mici o merită din plin, pot garanta că era aceeaşi. Stephen avea certitudinea
că s-a comis o nedreptate. Nu ştiu câţi dintre noi gândeam asta. El a mers la rector să-l reclame pe agresor, sfătuit şi susţinut de ceilalţi
colegi. (Era pe la sfârşitul secolului XIX). Despre tratamentul pe care ni-l aplica învăţătoarea
noastră, nu ştiu să fi aflat vreun adult sau să existe vreo reacţie la acea
vreme. (Eram pe la sfârşitul secolului XX, 1986-1989). Mi-l amintesc pe un
coleg, care după vreo cinci ani a făcut o criză de schizofrenie, tot la şcoală
şi în directă legătură cu ea şi a rămas cu acest diagnostic. Îmi amintesc cum
alerga învăţătoarea după el şi îl lovea în continuu cu arătătorul de lemn, iar
el striga în neştire “nu mai daţi, nu mai daţi!”. Toată clasa era amuzată. Şi
eu? Nu mai ştiu. Oricum, era prietenul nostru, nu vreun ciudat pe care toată
lumea avea pică.
În toţi aceşti ani, a planat deasupra capului meu un
pericol. Trăiam cu teama că voi face o greşeală gravă, alta decât agitaţia
zilnică în masă pentru care eram loviţi la palmă sau, la alegere, peste fund,
cu un alt material didactic, un cleşte de rufe din lemn. Iar pentru aceasta
urma să fiu pedepsită mult mai drastic. Acum câţiva ani mi-am dat seama că
doream foarte mult să mă răzbun. Inconştient, desigur. Lucrul acesta s-a şi
întâmplat.
Cred că era toamnă târzie. Ne-am adunat în clasă, ca în
fiecare zi. Ne-am jucat ce ne-am jucat, iar la un moment dat am observant că
suntem singuri în şcoală. Nici ţipenie de om. (Nu e un basm, ci o transcriere fidelă
a unei amintiri din viaţa de şcolăriţă.) Eu, şefa clasei, aleasă democratic, ce
mă gândesc? Băi copii, ceva nu e ca în fiecare zi. Ne-am jucat cât ne-am jucat,
dar ştim cu toţii că mai bine ne-am juca acasă. Zic: “Adunarea la mine, şefii
de grupă! Ia hai să mergem noi să vorbim cu directorul.” Mai apăruse şi zvonul
că toate învăţătoarele ar fi la cor. Suna a zi de vacanţă nesperată. Am trimis nişte delegaţi, iar aceştia au
venit cu permisiunea de a ne împrăştia. Acasă, program de voie - o feerie!
A doua zi, aflu de la o colegă că se întâlnise, pe drum,
cu învăţătoarea. Ea nu era la cor. Probabil că a ajunsese la şcoală cu o
întârziere de jumătate de oră.
Sînt scoasă în faţa clasei, împreună cu acoliţii mei,
şefii de grupă.
--Cine a fost cu idea să mergeţi la director? Voi ştiţi
ce mi-aţi făcut? Aveţi nota scăzută la purtare!
S-a vorbit mai târziu că învăţătoarea chiulise de la cor şi noi o dădusem de gol.
Oricum, dacă se aflase că întârziase atât de mult, încât copiii îşi luaseră
lumea în cap, nu avea cum să fie în avantajul ei.
În acea zi întunecată, în care fusesem trataţi ca nişte
trădători de ţară, apare şi învăţătoarea din clasa alăturată, prietenă cu a noastră,
care ştia tărăşenia.
--Ia uite-o p-asta! Mai stă şi în Banca de Onoare! (Tot
prin vot democratic se ocupa şi acest loc, iar tovarăşa uitase să mă mute.)
Dispari de aici, pramatie! 7 ar trebui să ai la purtare!
