vineri, 19 aprilie 2013

Când aveam vreo şaisprezece ani (Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!)


La paişpe ani spre cinşpe, cam pe când aveam deja buletin, m-am trezit în braţe cu „Memoriile” lui Eliade. M-am îndrăgostit romantic-adolescentin de cel care avea să devină prietenul meu imaginar, înlocuindu-l pe cel din copilărie, care nu avea niciun nume. Erau mai degrabă amanţi, cu toate că relaţia noastră a fost mereu platonică.
De atunci am început să cumpăr din banii de prăjituri sau de casete toate cărţile pe care găseam scris numele cunoscutului şi îndrăgitului cărturar român, idolul rockeriţelor, pe atunci, actualmente hipsteriţe înrăite.
Din biblioteca personală astfel alcătuită mi-a picat în mână într-o zi „Yoga, nemurire şi libertate”. M-am uitat la ea, ea la mine. Nu prea ştiam de unde s-o apuc. Dar trebuia s-o citesc. Altfel ce amantă de geniu mai eram?
Găsesc într-o zi în oraşul de provincie  Mangalia un afiş care promitea muritorilor nimic altceva decât nemurire şi libertate, poate şi ceva tinereţe veşnică: Hatha Yoga - calea spre mântuire!(Aveam deja şaişpe ani.)
Cursurile se ţineau la Casa de Cultură. Totul era frumos şi bine, doar eu mă simţeam cam anapoda.  Pe guru să-l fi văzut! Nu ştiu pe care treaptă de iluminare se afla, da’ omu’ strălucea. Tânăr, subţirel, brunet, cu bărbiţă şi păr lung, o piele minunată (se vedea, nu i-am atins-o), zvelt, cu vorba blândă, profesor de matematică când nu preda yoga, întruparea armoniei între corp şi suflet. Uitasem de Eliade.
Asanele de fiecare duminică dimineaţa şi miercuri seara ne ţineau corpul întins şi nemişcat, în diverse poziţii, ba chiar o dată am alungat un asteroid cu energiile noastre convergente. Sau măcar am încercat. Oameni frumoşi, olimpici (care mai erau la liceu), puşi pe căutarea nirvanei şi ruperea vălului mayei (iluzie). Numai eu nu simţeam vibraţiile în chakre. Am luat cartea lui Bivolaru despre ce am de mâncat (apropo, Bivolaru era Grig pentru profesorul nostru), citeam broşuri în care scria despre tantra yoga sau sexul la infinit şi despre jurământul tăcerii.
Într-o seară obişnuită de miercuri avea loc una dintre proiecţii. Un singur cuvânt îmi amintesc din tot ce s-a prezentat atunci: depersonalizare. Am rupt-o la sănătoasa, lăsând în urmă şi guru carismatic, şi colegi pe cale de iluminare, şi sfaturi de curăţire perfectă a trupului, minţii şi sufletului.
Şi până în ziua de azi m-am tot căznit să mă personalizez.