luni, 14 iunie 2010

Moment erotic încărcat de solemnitate

Mi-am amintit:era toamnă.Toamnă cu miros de crizanteme.Predominant crizanteme.De fapt,nu cred că se mai comercializau si altfel de flori.
Aş putea să jur că eram in clasa a II-a.Mie aşa mi-a rămas in minte:pionier din clasa aII-a.În prima tranşă,evident.Totuşi,in clasa a II-a eram proaspăt picată din Bucureşti, dar la acel moment parcă eram bine integrata in grupul de elevi de la malul mării.Oricum,trebuie sa fi fost noiembrie.O zi atât de întunecată şi cenuşie,precum halele imense şi pline de zgomot ale şantierului naval,precum salopeta,ţinuta principală,se pare şi festivă,a învăţătoarei Lungu.(Intersant,chiar era înaltă şi avea si degete lungi,si arătătorul cu care ne dădea deseori la palma sau,in mod exceptional ,pe spinare era si el lung)
Clasa I o făcusem in Bucuresti.Despre coroniţa primită la sfârşitul anului,la grămadă cu alţi vreo 20(aşa mi se păreau mie de mulţi) nu ştiam dacă era pentru mine sau pentru bunica,intrucât ea venea mereu pe la şcoală,nu lipsea de la nicio şedinţă,tot timpul punea ceva la cale cu invăţătoarea.De Crăciun,chiar fusese Moş Crăciun,care ,oficial,se numea Gerilă.
Abia mai tarziu,cand aveam sa fiu aleasă comandantă de detaşament si să mă menţin in aceasta funcţie,am realizat că meritul era al meu,chiar dacă bunica imi spusese, in pragul mutării:”N-ai să faci nimic fără mine!”Ambiţia primului născut,şi fată!,avea să mă propulseze pentru mult timp in topul elevilor di clasa aII-a D ,de la “geamie”,cum i se zicea.Şcoala noastra era o clădire veche,cu câteva incăperi,reprezentând doar o filială a şcolii fruntaşe nr. 5 din Mangalia.Peste stradă se mai află încă fascinanta biserică turcească,din care auzeam uneori,in timpul orelor de curs,chemările prelungi ale preotului.
Au rămas,pentru a completa amintirile şterse în mare parte,două fotografii alb-negru. Într-una eram toţi cei proaspăt pionerizaţi,peste capetele noastre tronând cele două învăţătoare ce făcuseră posibilă iniţierea.Pe marginea ei ne-am tavalit de râs de-a lungul anilor,privindu-ne feţele care numai pătrunse de importanţa momentului nu erau.
“Ce-ti doresc eu tie,dulce Românie” continea niste cuvinte atât de mari,incât nici eu,care adormeam plângând cu Cenaclul Flacăra,inca din perioada preşcolară, nu le-am putut pătrunde si integra.Din momentul recitarii pline de avant,totusi,a rămas cea de-a doua poză in care nu mai eram la fel de drăgălaşă,ca in grup,eram urâta de-a binelea , contrastând, întru câtva,cu buchetul de crizanteme din mâna.Imi pierdusem feminitatea,eram acum o luptatoare pentru patrie,un viitor soldat al ei.
Carevasăzică:miros de crizanteme,prajiturele(pricomigdale),vag imaginea mamei care ma ducea de mănă pe drumul spre şantier.Cenusiul si zgomotul halelor,copleşitoare,deprimante.Asta e tot ce mi-a rămas in amintire din ziua în care am devenit pionieri.Cu exceptia unui moment,pe care il vad in cele mai mici detalii,animat si colorat,chiar călduros,în acel noiembrie rece.Colegul mai mare cu un an trebuia sa indeplineasca ritualul trecerii mele la un alt statut,mult mai important.Ţinea cravata în faţa mea,ca pe o ofrandă.Apoi am văzut că mi-o tot dă pe la gură:
--Pup-o ,mă!i-am auzit glasul,intrigat de faptul că eu nu ştiu ce se face cu o cravată.