sâmbătă, 25 mai 2013

Dare de seamă pe Facebook


Nu sînt un cititor avizat, nu aş putea, cel puţin în starea de maturare intelectuală în care mă aflu, să particip la vreun maraton al lecturii, m-ar descalifica din start ideea de citit-viteză. Există cărţi pe care le-am citit fluierând (chiar dacă cu un efort speriat de a nu izbucni în râs în liniştea bibliotecii sau  sorbind lacrimile din colţul buzelor) şi cărţi peste ale căror rânduri trebuia să trec de două ori. Din prima categorie fac parte cele pe care le-am pus la „like” în secţiunea despre cărţi. Asta nu înseamnă că celelalte, „read”, nu mi-au plăcut sau nu m-au influenţat. Sigur că mi-a plăcut Cărtărescu, mai exact nuvelele din Nostalgia, editate ca romane la Humanitas, orizonturile alea atât de familiare şi, dintr-o dată, onirice, în care intri citindu-l (e valabil şi pentru Orbitor, dar n-am terminat decât Corpul). Sigur că mi-a plăcut romanul Simonei Popescu, chiar dacă m-am gândit că eu nu voi mai avea ce să scriu, dacă ea a scris asta. Chiar şi Angoasă în civilizaţie, care mi-a dat o angoasă în toată regula. Şi Herta Muller, cu toate că la început m-am întrebat de ce a luat Nobelul, ce limbă e asta cu care scrie. De fapt, am pornit cu gândul de la Zenobia. Şi mi-am zis că despre acest roman nu pot vorbi decât în vis. Şi totuşi, îndrăznesc s-o fac, la lumina conştiinţei diurne de doişpe noaptea, când ar trebui să-mi completez notele de subsol ale mult aşteptatei lucrări de licenţă, care, că tot veni vorba, mi-a produs şi multă bucurie, pe lângă stres. Cartea aia e dată dracului, pentru mine a constituit o experienţă curat mediumnică. Nu ştiu cât m-au influenţat spusele Ioanei Pârvulescu de pe copertă, cum că n-ai putea s-o înţelegi decât în vis or something (scuzaţi limbajul de cartier!), nu pot să le reproduc riguros. Am avut un vis prin care am ştiut  că mă găsesc în fundul hăului care e inconştientul. Locul ăla unde nu ajunsese vreodată vreo undă de lumină, unde colcăie şerpi şi alte lighioane. Încerc să exprim prin imagini cunoscute şi îmi dau seama că sunt prea săracă pentru a descrie starea pe care am avut-o când m-am trezit plângând. Şi de ce spun eu că musai acel vis, coşmar, de fapt, ar avea vreo legătură cu cartea? Ce dacă s-a întâmplat în timp ce o citeam sau imediat după? Ei bine, a fost ceva ce n-am mai trăit niciodată: eram cu cartea în mână; o lăsam lângă mine şi puneam capul pe pernă; începeam să visez instantaneu; mă trezeam, pentru că nu era un somn greu; iar citeam şi oricând puteam să mă apuc din nou să visez; atât îmi amintesc: uşurinţa cu care treceam de la o stare la alta, parcă dansam. Imaginile pe care ţi le provoacă acea carte nu au noimă decât în vis, cel puţin pentru mine. Gellu Naum spunea undeva cu ciudă, într-un manifest de demult, că nu se poate dezbăra de literatură. Ei bine, pentru mine "Zenobia" nu e nici pe departe literatură. Mai putea să mi se întâmple aşa ceva doar prin hipnoză.
Nu-mi plac cuvintele diurne, felul cum am scris aici. Poate îmi voi face curaj să scriu după cum bate vântul. Am zis să spun şi eu ceva inteligibil, doar-doar o înţelege cineva.