Greva foamei la Km 0

Vestea că un român a intrat în greva foamei pe 21 decembrie pentru a semnala abuzurile care se petreceau la Pungeşti de câteva săptămâni  m-a făcut să izbucnesc în plâns.

Se împlineau aproape patru luni de proteste, patru luni de weekenduri petrecute alături de concitadini pe care îi ştiam foarte puţin sau deloc, dar cu care mă obişnuisem să intru în vorbă după ce mă prezentam.

Toate veştile şi imaginile le aveam de pe Facebook. Prima postare despre Alexandru Popescu era de la Nicuşor Dan, fost candidat la primăria Bucureştiului, cu care votasem şi pe care îl văzusem la unul dintre protestele de la Universitate.

M-am dus spre Teatrul Naţional, unde auzisem că stă zi şi noapte, cu o strângere de inimă (alţi oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea!), dar şi foarte îndurerată că cineva a ales o astfel de modalitate de protest extrem împotriva încălcării legilor româneşti şi a drepturilor omului.

Era trecut de ora 21. În jurul lui Alexandru se aflau vreo douăzeci de oameni. Vorbea la telefon şi, imediat ce a închis, fără să-mi spună nimic, m-a îmbrăţişat de parcă am fi fost vechi prieteni. A regretat că nu-mi poate oferi ceai. Tocmai se încheiase „eventul” organizat pe Facebook, „Bea un ceai cald alături de Sandu”.

Răspundea cu bunăvoinţă întrebărilor care i se adresau. Mi-a spus că se simte vinovat pentru o perioadă prea lungă de indiferenţă, în care a fost preocupat doar de interesele personale (a lucrat mulţi ani în vânzări), vinovat împreună cu întreaga generaţie care a făcut revoluţia din ’89, dar a fost păcălită. Doar întrebarea „Ce părere are familia ta despre ceea ce faci?” a părut să-l irite. Cred că era singurul lui punct nevralgic. „N-o fac pentru ei şi nici pentru voi. O fac pentru mine!”

Cum am deschis gura şi am spus ca sînt din Mangalia, iar fratele meu protestează acolo de câteva luni împotriva exploatării gazelor de şist, alături de alţi câţiva, făcând o campanie de informare a oamenilor, am găsit pe cineva care îl cunoştea şi care a crescut în acelaşi oraş cu noi.

M-am întins la vorbă cu oamenii şi am hotărat să ne întâlnim şi pe Facebook. Am plecat fără nicio urmă de tristeţe, cu bucuria că am întâlnit un bărbat puternic şi, în acelasi timp, extrem de afectuos, preocupat ba că tremuram, ba că nu mai prind autobuz spre casă.

Au trecut 14 zile de greva foamei, pe treptele din faţa Teatrului Naţional, lângă monumentul dedicat lui Cristian Paţurcă, cel care a compus Imnul Golanilor la protestele din ‘90. Din 29 decembrie m-am dus în fiecare zi la Sandu cu ceai neîndulcit sau cafea.

Revelionul tot acolo l-am făcut. Nu am băut decât un pahar de şampanie şi unul de ceai, nu am mâncat şi nu am dansat. Dar nu ştiu când a trecut timpul. Şi pentru mine, nu doar pentru Sandu, a fost cel mai frumos revelion. El a făcut posibilă întâlnirea cu oameni care au aceleaşi valori, care vorbesc aceeaşi limbă ca şi mine.

În fiecare zi Sandu pare la fel de  vioi ca atunci când l-am întâlnit prima dată , chiar dacă, într-o zi, la întrebarea „Ce faci?”, mi-a răspuns: „Nici doi bani nu fac.” Era puţin descurajat. S-a scris destul de puţin despre el: am citit un articol pe Vox Publica şi unul în Adevărul. S-a transmis pe B1TV, NaşulTV şi Digi24TV câte o ştire.

A mai slăbit, i-a crescut barba, parcă e mai ridat. Văzându-l în fiecare zi, nu poţi să-ţi dai seama de schimbări. Mi-a mărturisit că a făcut baie la o prietenă, care stă undeva aproape, că nu face şi greva jegului. În rest, lipseşte doar pentru a coborî în pasajul de la metrou, să meargă la toaletă.

Apar, în fiecare zi, un grup de oameni care strigă „Jos Băsescu!” şi i-au cerut şi lui să strige acelaşi lucru. Sandu a refuzat, spunând că nu este de acord cu niciunul dintre politicienii aflaţi la putere. Au lăsat lângă el o pungă cu sarmale, au venit să ne servească pe cei care eram acolo cu bomboane, sub pretextul că peste trei zile va fi Sfântul Ion. Uneori sunt în stare de ebrietate şi nu-l lasă să se odihnească. Tot în permanenţă există două-trei grupuri de jandarmi care îl supraveghează. Nu i-au dat voie să-şi instaleze un cort.

Oamenii care-i împărtăşesc cauza s-au organizat şi au stat în fiecare zi şi noapte alături de el. Pe reţelele de socializare are sprijinul şi aprecierea multor români. Acum trei zile un bărbat de 34 de ani, venit de la Bacău doar pentru a sta o noapte cu el, a hotărât să intre şi el în greva foamei.  Pe 4 ianuarie li s-a alăturat un al treilea.

Sandu arată încă foarte bine şi glumeşte, spunând că îl invidiază mulţi bărbaţi, pentru că e mereu înconjurat de femei frumoase care-i poartă de grijă. În tabăra improvizată s-a aciuat o căţeluşă cu alura de ciobănesc german, sterilizată şi purtând cercel de maidanez. A fost botezată Sanda. E hrănită şi mângâiată de toată lumea, iar Sandu o lasă să doarmă chiar şi acolo unde pune el capul.  Ne-a sfătuit să nu ne cocoloşim copiii pentru că devin bolnăvicioşi. Crede în medicina naturistă şi este pasionat de alpinism. A încercat să-şi convingă fiul, care are 23 de ani, că merită să facă acest sacrificiu. Am citit într-un articol că a trecut şi el într-o zi să-şi vadă tatăl, ei locuind într-un sat de lângă Ploieşti.

Sandu spune că refuză orice ajutor bănesc şi asocierea numelui său cu al vreunui partid politic. A participat la activităţi de voluntariat la Roşia Montană şi protestează de mai mult timp împotriva distrugerii mediului.

Primeşte multe telefoane. L-am surprins încercând să-l liniştească pe cel mai bun prieten:

„Bine-nţeles că vom urca din nou pe munte!”