Moment erotic încărcat de solemnitate

Mi-am amintit:era toamnă.Toamnă cu miros de crizanteme.Predominant crizanteme.De fapt,nu cred că se mai comercializau si altfel de flori.
Aş putea să jur că eram in clasa a II-a.Mie aşa mi-a rămas in minte:pionier din clasa aII-a.În prima tranşă,evident.Totuşi,in clasa a II-a eram proaspăt picată din Bucureşti, dar la acel moment parcă eram bine integrata in grupul de elevi de la malul mării.Oricum,trebuie sa fi fost noiembrie.O zi atât de întunecată şi cenuşie,precum halele imense şi pline de zgomot ale şantierului naval,precum salopeta,ţinuta principală,se pare şi festivă,a învăţătoarei Lungu.(Intersant,chiar era înaltă şi avea si degete lungi,si arătătorul cu care ne dădea deseori la palma sau,in mod exceptional ,pe spinare era si el lung)
Clasa I o făcusem in Bucuresti.Despre coroniţa primită la sfârşitul anului,la grămadă cu alţi vreo 20(aşa mi se păreau mie de mulţi) nu ştiam dacă era pentru mine sau pentru bunica,intrucât ea venea mereu pe la şcoală,nu lipsea de la nicio şedinţă,tot timpul punea ceva la cale cu invăţătoarea.De Crăciun,chiar fusese Moş Crăciun,care ,oficial,se numea Gerilă.
Abia mai tarziu,cand aveam sa fiu aleasă comandantă de detaşament si să mă menţin in aceasta funcţie,am realizat că meritul era al meu,chiar dacă bunica imi spusese, in pragul mutării:”N-ai să faci nimic fără mine!”Ambiţia primului născut,şi fată!,avea să mă propulseze pentru mult timp in topul elevilor di clasa aII-a D ,de la “geamie”,cum i se zicea.Şcoala noastra era o clădire veche,cu câteva incăperi,reprezentând doar o filială a şcolii fruntaşe nr. 5 din Mangalia.Peste stradă se mai află încă fascinanta biserică turcească,din care auzeam uneori,in timpul orelor de curs,chemările prelungi ale preotului.
Au rămas,pentru a completa amintirile şterse în mare parte,două fotografii alb-negru. Într-una eram toţi cei proaspăt pionerizaţi,peste capetele noastre tronând cele două învăţătoare ce făcuseră posibilă iniţierea.Pe marginea ei ne-am tavalit de râs de-a lungul anilor,privindu-ne feţele care numai pătrunse de importanţa momentului nu erau.
“Ce-ti doresc eu tie,dulce Românie” continea niste cuvinte atât de mari,incât nici eu,care adormeam plângând cu Cenaclul Flacăra,inca din perioada preşcolară, nu le-am putut pătrunde si integra.Din momentul recitarii pline de avant,totusi,a rămas cea de-a doua poză in care nu mai eram la fel de drăgălaşă,ca in grup,eram urâta de-a binelea , contrastând, întru câtva,cu buchetul de crizanteme din mâna.Imi pierdusem feminitatea,eram acum o luptatoare pentru patrie,un viitor soldat al ei.
Carevasăzică:miros de crizanteme,prajiturele(pricomigdale),vag imaginea mamei care ma ducea de mănă pe drumul spre şantier.Cenusiul si zgomotul halelor,copleşitoare,deprimante.Asta e tot ce mi-a rămas in amintire din ziua în care am devenit pionieri.Cu exceptia unui moment,pe care il vad in cele mai mici detalii,animat si colorat,chiar călduros,în acel noiembrie rece.Colegul mai mare cu un an trebuia sa indeplineasca ritualul trecerii mele la un alt statut,mult mai important.Ţinea cravata în faţa mea,ca pe o ofrandă.Apoi am văzut că mi-o tot dă pe la gură:
--Pup-o ,mă!i-am auzit glasul,intrigat de faptul că eu nu ştiu ce se face cu o cravată.

Noroc că sunt femeie

Cum de tocmai ţara asta e o batjocură a celor ce muncesc,dar şi a celor ce gândesc?!
Cât poţi să mai ridici din umeri şi să spui:”Voi i-aţi votat!”?
Să fie de vină ai mei ,că s-au temut de întoarcerea dictaturii PDSR,care,până la urmă,tot le-a luat pământul?Sau cei din Timişoara,care i-au hulit pe liberali că s-au înhăitat cu succesorii vărsătorului de sânge Iliescu?Sau poate eu,care n-am ajuns să-l votez pe gentleman-ul domn Geoana,susţinătorul şi promotorul ilustrului Vanghelie.Sau poate suntem de vină cu toţii,că nu suntem greci.
Românii sunt bolnavi,de la vlădică până la opincă.Sunt nevrotici.A zis-o Dinescu.Nu am ajuns eu la această înţeleaptă concluzie,cu toate că văd nebunia la tot pasul.
Dacă aş fi bărbat, ar trebui sa devin un al doilea lider al minerilor ,să vin cu toată ocna după mine şi să instaurez dictatura bunului -simţ.
Aşa,nu-mi rămâne decât să plâng la tv şi să mai sap,în fiecare zi ,cu lingura,în tunelul fără de luminiţă ce ,într-o zi ,ne va scoate spre lumea civilizată.

Sînt într-un coi

Unii ar zice ca nu-l am nici pe-ăla.
M-am apucat de zis,dar nu ma citeşte nimeni.Să fie oare pentru ca n-am spus nimănui?Doar lu’ văr-miu.Sincer,aş fi vrut să scriu pe frontispiciu că e
interzis accesul rudelor,foştilor amanţi,chiar şi a viitorilor,prietenilor,ca să nu mai zic de colegii de muncă şi de elevi .
Aştept cu nerăbdare să mă dau pe blog-uri,să mă bag în seamă,să aştept cu adrenalina la maxim comentariile.
Depresia e duşmanul principal al „scrisului” meu.Apoi lupta de supravieţuire,apoi lenea,tendinţă firească a naturii umane şi doar în cele din urmă complexul de inferioritate.
Dar scrisul e ca o levitaţie,ori de câte ori încerc să-l practic.Deasupra a ceea ce e impovarator :groază,umilire,rătăcire.
Addenda:
Pentru acei pudici care vor fi pătruns accidental sau intenţionat pe blog-ul meu-îi înţeleg şi vreau să le îndulcesc amarul.
"coi,coaie"s.n.(oricine poate găsi în atotputernicul DEX)vine din latinescul "coleus",care ( mai e nevoie să amintesc?)a suferit nişte transformări fonetice şi iată-l la loc de cinste,moştenire în fondul principal lexical.

Despre ura (mea)

Te urăsc!
Că m-ai luat în serios când am zis că a fost doar un accident acea noapte si apoi acea dimineaţă.
Şi pe tine,că ai zis atunci că şi tie ţi-ar fi dor.Sigur era doar o alta minciună.După care mi-ai promis că eu voi fi următoarea.
Şi pe tine că mi-ai raspuns cu “La revedere!” la “La revedere!”
Şi pe voi,pentru reprezentaţiile mele din sufragerie,la oglindă.
It must have been love!

Beat it

Mi-am amintit de Michael,persoana despre care s-a vorbit atat de mult in ultimul timp.Dar trebuie sa spun asta,chiar daca e poate un fenomen binecunoscut si observatia poate deveni banala: e vorba de transformarea personalitatii cuiva,foarte evidenta la el,prin arta,mai exact prin dans.
Un personaj catalogat drept imatur,infantil,cu adevarat copil in relatia cu adultii.Nu stiu daca a mai existat un astfel de star.(De fapt,am fost la fel de uimita de timiditatea lui Pavel Stratan in interviuri)Mi se pare fascinant cum se transforma in barbatul care poate sa invinga orice adversar atunci cand danseaza.Are atitudinea,gesturile,privirea unui astfel de om.
Bineinteles ca ma face sa ma gandesc la mine,principalul termen de comparatie in toate.Pot fi oricine cand dansez:femeia fatala si voluptoasa, barbatul care rupe tot,pot sa uit de complexe,de singuratate,de timiditate,de punctul de vedere al celorlalti,doar pentru ca canta muzica.Toate personajele dinlauntrul meu au nevoie de muzica pentru a iesi din mine precum Aladin din lampa fermecata.
Altfel nu pot sa ma prefac,nu pot sa mimez ceva ce mi-as dori sa simt.
Ma revad la un (foarte scurt) curs de actorie si-mi amintesc cat de strident si neautentic mi-a sunat vocea cand mi s-a cerut,pe neasteptate,sa rostesc o replica.A fost la fel de penibil ca atunci cand,practicand de ceva timp,inutil de mult,arte martiale,am luat-o la sanatoasa prin sala cand adversarul de kumite,ce-mi era prietena,de altfel,s-a repezit, in scheme, spre mine.

Cat iti ia sa te urnesti spre fericire...

Azi e duminica,e” Razboiul sfarsitului…”.Dar lasă,mai bine stai la tv.Servesti ceva si parca nu mai esti aşa de singura.Mai vezi pe unu,pe altu.Şi până la urmă,eşti şi tu om,ai dreptul la porţia ta de lenevit cu mana in pantaloni.Doar ai muncit ca un rob,ti-ai facut datoria fata de societate.
Pauza publicitară!Unica sansă de mântuire,pentru cei destul de vigilenţi să profite de ea.
Mai e juma de oră,”decât”.(Scuzati gluma asta răsuflata deja,chiar dacă putini o inţeleg.Mereu si mereu aceiaşi.)Doamna Elena le spune “La mulţi ani”.Ea ne-a vorbit,ca si cum ne-am şti de-o viata,de viaţa ei la Spitalul 9,de nedreptatea revoltătoare pe care un consilier de la sect. 5,parca,i-a facut-o sotiei lui.A intrat si fata ei pe fir,nu mai stiu exact de ce.Oricum,nu parea mandra de prestatia mamei.Era probabil o persoana cu bun simt,normala,ca majoritatea dintre noi.Ca mine ,de exemplu.N-as intra in direct la radio,sa rada aia de mine,Doamne fereste!.De aceea eu o invidiez pe doamna Elena.Astazi chiar a plans in direct.
Uite!Vezi?Pe barbati nu pot fi invidioasa.Pe domnu’ Trandafir,de exemplu:si el e un fel de doamna Elena,dar mai putin tragic.Bine ,cica ar fi virgin ,pe la aproximativa varsta de 35.Ne-a spus ca bea Fanta,mananca branza La Dorna,ne-a zis si ce marca era laptele matern pe care l-a supt .Are atata curaj incat in fiecare interventie zice de Iliescu ca e criminal.Cred ca l-au sunat si pe el in seara asta,imposibil!Mereu are ceva de zis,mai ale de psihologie.Teorii de-ale lui,extrase din vasta cultura.De fapt,cred ca e una singură de fiecare dată.O sa mi-o notez.
Mai imi vine acum Victor.Ala,fiind un om ordinar,as in “ordinary people”,e de mirare ca revine mereu.Pare genul care acum 10 ani asculta “radio in blue geans”.De asta nu prea imi amintesc ce spune.E destul de coerent, pune si el cate o vorba buna,de incurajare si se retrage in anonimatul de unde a venit.
Astia doi,nu sunt sanatosi!Aici voiam sa ajung.Zic de Iulian Tanase si Mitos Micleusanu.Eu cand o sa fiu mare, as vrea sa intru in direct cu ei.

Fragment dintr-o mai lunga "Poveste a vietii mele",dar neterminata

Decembrie.Eram la scoala, in clasa, cand am primit un telefon de la el, de pe un numar necunoscut.”Nu recunosti vocea de la capatul firului?!”Asa unic si irepetabil cum ii aratasem chiar eu ca ar fi,ii venea greu sa accepte ca i-as putea vreodata confunda glasul.
Voia acum,dupa 2 luni de disperata asteptare,sa-mi multumeasca pentru acea seara frumoasa,daca nu cumva „minunata”.Atat,cred.”Ne vom vedea intr-o zi cu soare!”.Suna pentru mine atat de luminos,precum luminita de la capatul tunelului.
Il visasem in somnul trist dintr-o noapte petrecuta alaturi de celalalt,inlocuitorul.Avusesem grija sa il avertizez pe acesta din urma:”Nu-ti pot oferi ceea ce cauti,sunt indragostita de un altul”.Dupa sex,trebuia sa pastram distanta regulamentara.Cica asa era el in general,in cuplu.De Revelion isi facuse planuri ce ma excludeau,cumva firesc.
Asa ca m-am simtit libera sa-l caut pe El,cel dintai.Fusesem,pentru a doua oara,intr-o dilema ,din cauza lui.
Cumpana dintre ani...Momentul bilantului...
Am plecat devreme de acasa,pentru ca ii promisesem:”Te voi astepta!”M-am plimbat vreun sfert de ora pe peronul de metrou de la Universitatii.La 1 fix am urcat.Ma astepta la iesire.”Si eu am venit mai devreme,dar nu te-am vazut!”Adica el fusese tot acolo unde fusesem si eu,in acelasi timp,numai ca „eu” nu fusesem.Mai c-ar fi trebuit sa-mi cer scuze.
Dar m-a sarutat si m-a luat de mana.Incredibil!Mi se oferea o noua sansa,iar eu trebuia sa tin cu dintii de ea.
Am intrat intr-o cafenea vizavi de Universitate.Visam la un vin fiert,dar mi-a spus ca prima carciuma era prea departe(la cateva strazi).Si vinul ar fi fost,pana la urma,tot pentru el,in cinstea lui.
Stateam fata in fata-pozitie de confruntare,in limbajul trupului.Chiar daca nu stiam,am resimtit asta.Si apoi,luasem doar un capuccino.Lupta era inegala.Mi-a vorbit,amical,de planurile mai indepartate sau mai apropiate.Urma sa scoata un album de muzica buna,cu artisti de seama.Plecase de la revista unde scria despre muzică,dar avea in minte un proiect asemanator,al carui coordonator urma sa fie,mai ales ca stia multi oameni importanti.Oricum ar fi fost,tot un gigant ramanea pentru mine.Cat despre seara aceasta,avea sa o petreaca alaturi de artisti de teapa lui si mi-a dat cateva nume rasunatoare din lumea folk-ului.Dar cel mai strident mi-a sunat numele unei cantautoare,pe care,intalnind-o pe net alaturi de el,o identificasem cu fosta iubita de care imi vorbise in perioada noastra „de inceput”.
Urmam eu la apel.Despre prezent:”Ce-ti fac elevii?” „Bine,mai ales ca de acum voi avea mai mult timp pentru ei.” Planuri de viitor:”Nu-ti zic ,ca poate nu se mai implinesc!”Unde-ti petreci noaptea dintre ani?” „Cu Mihaela,prietena mea,o stii.Singura,de altfel.La ea la serviciu.Pune filme porno pe net,cu asta se ocupa”De aici,atmosfera s-a mai inviorat putin.Dar nu pentru mult timp.As fi vrut sa vorbesc despre noi,despre dragostea mea,despre durere,singuratate si alte fenomene naturale,banale chiar,cauzate de spatele lui intors timp de 2 luni.Dar simteam ca nu e locul pentru reprosuri.Si atunci,nu am putut spune nimic.Ar fi trebuit sa gasesc ceva inteligent,fermecator si in acelasi timp inofensiv,dar nu mi-a trecut nimic prin minte.
In compensatie,el a inceput sa vorbeasca singur sau,in oric caz,nu cu mine.Langa noi era un grup de straini care,din cate am reusit sa percep,vorbeau engleza.Am avut impresia stranie ca schimba cu ei priviri si chiar vorbe,spunandu-le ca abia asteapta sa se termine aceasta intalnire plictisitoare.
Simtind cum iarasi imi scapa ca printre degete,am venit cu o solutie salvatoare pentru iesirea din criza de comunicare dintre noi.Chiar daca din nou trantita la podea,in timpul numaratorii finale,chiar inainte de Knock-out , am reusit sa ma ridic.”Vreau sa ne plimbam putin,te rog!” A spus ca avea drum spre Calea Victoriei si ca il puteam insoti. Simteam ca aceasta plimbare va face diferenta.
Si, intr-adevar,odata ajunsi unul langa celalalt,umar la umar,sold langa sold,lucrurile s-au schimbat.Ca un miracol,inca ma tinea de mana.Si tot ca un miracol,am inceput sa alergam pe pista care era Calea Victoriei,pana cand,imperceptibil,dar sigur,am inceput sa ne inaltam usor si sa plutim.
Ne-am oprit la bancomat acoperit,timp in care el a scos niste bani ,iar eu mi-am asezat caciula gen sapca ,oglindindu-ma in geamul micii incaperi.El nu purta niciodata caciula,mi-a marturisit,iar mie imi fusese jena sa mi-o pun pur si simplu pe cap,fara a urmari apoi efectul estetic al acestui gest menit sa ma ajute in lupta de supravietuire.
S-a intors si m-a sarutat brusc,parca ar fi vrut sa-si infiga mana in parul meu,sa ma lipeasca de geamul ala si sa-mi dea jos hainele.I-am raspuns surprinsa si oarecum nepregatita.Dar a durat cat un traznet care s-a scurs apoi in pamant.Ne-am continuat zborul pe Ana Ipatescu,legandu-ne cand de cladirea ANI,frumoasa ca integritatea insasi,cand de poznasii mosi craciuni ce invadasera peretii impunatoarelor case boieresti renovate .In treacat,mi-a vorbit de cum avea sa decurga mai departe ziua lui,intrebat fiind,nu din proprie initiativa.Urma sa se intalneasca cu Robert si mama lui,apoi sa mearga acasa,sa se ferchezuiasca pentru a-si intalni prietenii la sarbatoarea ultimei zile din an si a noului inceput.Nimic interesant,nimic deosebit.Stai putin!Reward!Cine e Robert?Robert si mama lui!
„Hello!Ti-am mai spus!Ti-am arata si poze!Esti cu capu’?Cum de nu-ti aduci aminte?!”Prima intrebare nu fusese explicita,dar reiesea din nedumerirea cu care mi-o pusese pe ultima.
„Nu mi-ai spus niciodata,cred ca ma confunzi.Iti garantez ca mi-as fi amintit.”Dar deja in mintea mea increderea in propria memorie incepuse sa se surpe.
„Ai sa mergi acasa astazi dupa-masa si,cu un ceai in fata,vei medita la conceptul de „Robert”,imi palnificase astfel ziua pe care,din motive pur intamplatoare,dar imuabile,nu putea sa mi-o ofere mie.
Dar asta nu conta,caci eram inca de mana si inca zburam deasupra pestritului Bucuresti si a iernii ce se pregatea de suprema sarbatoare:aceea a inceputului si a sperantei.Ii si spusesem:”Pentru mine,Anul Nou deja a inceput!”Astfel ca nu avea nicio importanta ca in aceasta zi eu voi sta singura,cu un ceai in fata,meditand la conceptul de „Robert”,iar el va fi cu amicii lui.Era doar un prag de cateva ore,o seara ca oricare alta,pana cand il voi regasi din nou si ne vom continua zborul.Invatasem acum ca trebuie sa fiu rabdatoare,caci voi fi rasplatita.
Ajunsesem in Romana.M-a intrebat daca cobor la metrou.Fara sa estimez consecintele unei astfel de decizii,i-am raspuns ca din cauza crizei voi lua autobuzul,caci sunt abonata fidela a RATB.
Asteptam sarutul de „La revedere!” si „La multi ani!”.Intre timp avusesem ocazia nesperata de a ma razbuna,semnalandu-i un cos pe gat.Credeam ca-si va aminti de acea dimineata in care ,examinandu-mi fata,remarcase un cos,ca si cand toate rautatile de pana atunci nu fusesera suficiente.Aveam un trecut impreuna,credeam ca va fi amuzat de replica peste timp.In plus,se confirma,daca mai era nevoie,ca suntem la fel !
Urcasem in 226 jubiland.Ma gandeam ca acesta putea sa devina preludiul unei nemuritoare povesti de iubire.In sfarsit,dupa o meritorie asteptare,dupa sacrificii si lacrimi... Ofrandele fusesera depuse in templul zeitei amorului(trebuie ca exista si asa ceva).
Imbatata de gandul ca,uite ,ce schimb istet de replici fusese intre noi,ce bine ne simtisem,aproape ca doi copii la calusei !,ajunsesem acasa,in neagra singuratate a lui 31 decembrie, ce incepuse sa se lumineze a speranta.Nici bine nu-mi dadusem jos fularul cel lung si colorat ca ma trezi din visare sunetul unui mesaj pe telefonul mobil:”Se pare ca nu v-a facut placere compania mea.Va doresc un 2009 mai inspirat”
Nu puteam sa-mi revin.Nu voiam sa cred.M-am repezit la telefon.Abia mi-a raspuns ca s-a si intrerupt:”Ce-i cu vorbele alea?Nu te inteleg!Te rog,stii cat insemni pentru mine”.Un telefon inchis in nas a fost ultimul semn de la el pe anul acela.

Departe pentru totdeauna ,acum,de obiectul idolatriei mele,ii mai caut totusi destul de des numele pe google.L-am regasit pe Hi5 in cel putin 45 de fotografii,care mai de care menita sa ne incinga imaginatia dornica de romantism.Si nu erau deloc putine reactiile aproape isterizate de dorinta.Am simtit,poate abia atunci,dimensiunile crudei competitii care ma eliminase atat de rapid,fara drept de apel.