Cu capul în nori

foto via FB

Tudor, un tip cu trăsături perfecte şi cu o alură de rock star,  mai mic cu zece ani decât mine, îmi strica uneori somnul de după-amiază, când încercam să-mi refac neuronii după munca la catedra din Ferentari. Odată i-am bătut plină de draci în calorifer. A auzit tot blocul, probabil, dar el nu se lăsa. Mult timp trompeta a fost  afonă. Apoi melodiile au început să se lege. Sunau tot mai bine când ajunsese într-a doişpea.  “L-a trimis taică-su să cânte în fanfara armatei, că n-a intrat la Conservator”, “umblă cu ăştia din spate, care se droghează”, “e bolnav copilul, are o privire pierdută, îmi pare rău de el”, îmi spunea bunică-mea, care încerca să fie la curent cu tot ce mişca în bloc. “Exagerezi, e doar artist”, o contraziceam, cu destul de multă invidie faţă de cei aleşi.

Într-o zi mă trezesc  cu doi poliţişti la uşă.

"Îl căutăm pe vecinul dvs.  care are schizofrenie. L-aţi văzut cumva?"

"Da’ de unde să ştiu eu ce diagnostice au vecinii mei?"

"Băiatul de la apartamentul 20. Părinţii lui l-au dat dispărut."

 Avea perioade când fugea de acasă.
Trompeta se mai auzea sporadic. Acum câţiva ani a amuţit de tot. În schimb, au apărut bătăi în uşă, într-un timp, la fel de îndârjite ca repetiţiile de altă dată, dacă nu-i răspundeam. Tudor mă ruga să-i fac o cafea, să-i traduc un cuvânt din engleză, că el nu are acces la internet, să-i dau nişte scotch să-şi lipească casca la care asculta mereu muzică (nu ştiu de care, am refuzat invitaţia de a mi-o băga şi eu în ureche) sau glaspapir, să-şi facă o cruciuliţă. Îi deschideam, eram bucuroasă să-i văd zâmbetul îngeresc, dar îl lăsam să aştepte afară şi încuiam cu multă precauţie uşa. O singură dată l-am  invitat înăuntru,  foarte ospitalieră: eram disperată  că pereţii din bucătărie fuseseră stropiţi cu suc de roşii. Maică-mea mi-l trimisese într-o sticlă de Grolsch care explodase când am vrut s-o deschid.

"Dar asta e o operă de artă," mi-a spus el, încântat.

Aveam suc de roşii în păr şi pe haine.

S-a oferit să mă ajute, să şteargă tavanul, orice. După ce şocul a trecut, i-am zis că nu are cum, am nevoie de o minte limpede şi de un plan. Îmi amintisem că eram îmbrăcată oarecum indecent, doar în tricou şi pantaloni de trening.

Pata de pe tavan a rămas mult timp acolo, iar varul nu a acoperit-o de tot.

Altă dată m-a găsit în grădina din faţa blocului, încercând o muncă sisifică de ecologizare, mai exact, de strângere a gunoaielor aruncate de vecini. Din nou s-a oferit să mă ajute şi l-am pus să scoată din rădăcini un arbust uscat, ceea ce a reuşit cu destulă uşurinţă. A trebuit  să tăiem apoi nişte crengi,  iar imaginea fierăstrăului pe care tocmai i-l înmânasem mi-a tăiat  respiraţia. Am terminat acţiunea patriotică fără incidente.

Un timp n-am mai vorbit cu el, am fost supăraţi. De câteva ori, după ce mă saluta cu acelaşi zâmbet de parcă venise din Shambala, nu uita să adauge: „Frica are frecvenţă joasă”. Îi replicam în gând: „Frate, ştiu că sînt anxioasă, dar nu vreau să afle tot cartierul!” La un moment dat n-am mai suportat şi i-am zis: „Ce tot strigi după mine chestii, eu aşa îţi fac?” Dar îi făcusem şi eu ceva. Îi vorbisem despre intenţia de a scrie un articol despre schizofrenie şi îi pomenisem de vizita poliţiei şi de diagnosticul lui. 

foto via FB

Laur, colegul din generală cu care în liceu mă plimbasem de multe ori iarna pe faleză şi care nu îndrăznise niciodată să mă atingă, era un alt caz. Se pare că făcuse o criză chiar la şcoală, spărsese oglinda de la baie, vorbeau colegii. Şi eu aş fi făcut la fel, dacă l-aş fi avut pe Arsinte la mate. Nu ne-am mai întâlnit de atunci. Mă saluta cu un zâmbet provocator şi cu „Ce faci, gagico”, cum nu-l auzisem niciodată înainte.

 După trei ani de psihologie, la ID, ce-i drept, dar totuşi la Universitate, nu ştiam aproape nimic despre boala asta.  Am aflat de la un amic  care lucrase la Obregia despre un centru care se ocupă de bolnavii cu schizofrenie.

La Centrul Estuar mă întâmpină medicul psihiatru Florian Koleci, cu aceeaşi amabilitate şi familiaritate cu care îmi răspunsese  la telefon. A ţinut să ne vedem personal, iar pentru mine a fost primul interviu live, în afară de vox-urile pe care le-am făcut pentru VICE. Mă prezintă celor care erau în acea încăpere: doi psihologi, o doamnă psihiatru, un consilier juridic, o secretară. Mă roagă să-l scuz, că are puţină treabă şi să discut între timp cu colegii.

  Sediul din sectorul 6 e într-o casă veche, fără etaj, lângă o benzinărie, foarte aproape de staţia Locotenent Nicolae Găină de pe linia autobuzului 139 sau şi mai aproape de staţia de troleu cu acelaşi nume, dacă vii din partea cealaltă a străzii. Gardul, poarta legată cu lanţ şi intrarea principală nu aduc deloc a instituţie. O plăcuţă mică de metal încrustat, stropită cu var, mi-a confirmat că nimerisem adresa.

Fundaţia Estuar are două centre de zi în sectorul, 6 şi în sectorul 1. Persoanele cu probleme de sănătate mentală beneficiază aici de consiliere psihiatrică, psihologică, vocaţională şi juridică, sprijin pentru reintegrarea în muncă, terapie ocupaţională, grupuri de suport ş.a. De obicei, oamenii vin aici după o internare la spital, pentru a continua tratamentul. Doar pentru cei din sectorul 4 funcţionează un serviciu de consiliere la domiciliu, asigurat de o echipă formată dintr-un asistent social, un psiholog şi un psihiatru. Mai există filiale în Ploieşti, Cluj-Napoca, Giurgiu şi Botoşani. Toate serviciile sunt gratuite.

În sectorul 6 vin în jur de o sută cincizeci de persoane, numiţi în jargonul specialiştilor "beneficiari". Majoritatea au diagnosticul de schizofrenie, dar mai sunt şi persoane cu depresie, cu tulburare bipolară, tulburare de personalitate şi câţiva cu întârziere mentală. Li se recomandă voluntarilor care lucrează aici să nu ia în discuţie diagnosticul, să privească persoana, şi nu boala.

Alina Crăciun e psiholog şi consilier vocaţional . Poate avea orice vârstă între 24 şi 36, cât am eu. Vorbeşte repede, fără ezitare.  Începe cu date statistice: 1% din populaţia lumii are schizofrenie. Majoritatea oamenilor cunosc cel puţin o persoană cu acest diagnostic.

Aflu că nu suntem nici mai schizofrenici, nici mai sănătoşi decât alţii, ne încadrăm în media de pe Glob.

“Dar or fi toţi diagnosticaţi? Văd adeseori prin RATB sau pe stradă oameni care ţin discursuri, vorbesc de unii singuri şi par complet în altă realitate. Mulţi sunt persoane fără adăpost. Lumea îi ignoră. Pot deveni periculoşi?  Ce ar trebui  să facem?"

“Există mitul că persoanele cu probleme mentale sunt mai agresive decât ceilalţi. De fapt, se pare că ei sunt mai puţin agresivi. E adevărat, în crizele acute pot face rău celorlalţi sau propriei persoane. Cel mai bun lucru în cazul în care vedem pe cineva care manifestă o astfel de criză este să sunăm la 112. Există serviciul de urgenţă psihiatrică. După două-trei săptămâni de tratament vor fi de nerecunoscut, pot duce o viaţă normală. Printre oamenii străzii sunt şi schizofrenici, dar majoritatea bolnavilor sunt diagnosticaţi şi integraţi în societate.”

Îi cer Alinei să-mi vorbească despre simptome: “halucinaţii auditive (oamenii aud voci). Ca răspuns la aceste voci ei îşi produc discursurile. Cele mai periculoase sunt vocile imperative, care le cer diverse lucruri: să zboare, să se arunce pe fereastră sau să facă rău altcuiva. Halucinaţii vizuale. Idei delirante de persecuţie, de prejudiciu (că cineva le-a făcut un rău), de urmărire, de filiaţie (că sunt rude cu anumite personalităţi). Apar modificări de comportament, omul devine agitat, agresiv sau autoagresiv. Apar probleme de memorie, capacitatea de atenţie poate să scadă (nu e în stare să urmărească un film până la capăt) sau poate să crească (devine extrem de vigilent, atent la detalii). Apare anxietatea, frica foarte puternică, scăderea rezistenţei la frustrare (devin iritabili, nervoşi), insomnia de mai multe feluri, tocirea afectivă.”

Îmi spune că nu e aşa cum citisem eu în manualul de clasa a X-a, că introvertiţii sunt predispuşi la schizofrenie, iar extrovertiţii, la nevroză. Clasificări din astea interesante am găsit până şi în teoria literară. Oricine care a terminat liceul înainte de 2000 a auzit despre nevroza lui Bacovia, în special, şi a simboliştilor, în general. Era subiect de BAC.  În comparaţie  cu moderniştii, postmodernii, adică cei care au făcut literatură după al doilea război mondial, au o gândire asemănătoare schizofrenicilor, sau cel puţin personajele lor. Aici nu-l am în cap decât pe Billy Pilgrim, a lui  Kurt Vonnegut, din romanul meu preferat.

„Trebuie să  existe un trigger, un declanşator al bolii, care vine pe un fond genetic şi pe nişte factori de mediu. Doar această combinaţie poate să producă boala. Acest declanşator poate fi, de exemplu, o emoţie puternică, pozitivă sau negativă.”

Freud produce dezaprobare printre specialiştii de la centru (şi nu numai), cu obsesia lui pentru sexualitate şi reprimarea ei. Teoria cu privire la cauza schizofreniei, care ar avea legătură cu impulsurile homosexuale inconştiente, este una depăşită, spune Alina. Colegul ei, Adrian Socol, care urmărise discuţia noastră prin rumoarea din încăpere, întăreşte concluzia: „Mânca şi el o pâine.”

Poate cea mai lăudabilă curiozitate pe care o am este cum să ne purtăm cu astfel de persoane, cum să-i abordez eu, personal, pe cei cu care vreau să vorbesc despre boala lor.

„E important să nu-i ignorăm, să nu-i stigmatizăm, să nu ne purtăm cu mănuşi. Îi salutăm, le punem câteva întrebări despre cum se simt, ce mai fac. Dacă ne sunt prieteni,  ieşitul  cu ei la un suc e mai important decât vreun ajutor finaciar sau material de altă natură. Să cerem ajutor de specialitate când lucrurile iau o întorsătură urâtă. O greşeală foarte mare pe care o pot face cei din jur este să le recomande să întrerupă tratamentul, dacă observă că le e mai bine.”

Alina îmi spune că pot găsi aici, printre beneficiari, persoane dispuse să vorbească despre problemele lor.

În privinţa fotografierii, nu e nevoie decât de un acord  scris. Sunt persoane cu discernământ, au drept de semnătură. Aşa procedează şi cei de la centru dacă vor să le folosească fotografiile. Îmi recomandă, totuşi, să nu-i pozez, chiar dacă ei vor să-şi asume asta. Îi poate vedea un vecin sau altcineva care nu ştia despre boala lor.  
               

Cea mai dificilă problemă mi se pare găsirea unui loc de muncă.

„Am avut acum doi ani  un proiect cu acest scop, integrarea în muncă a persoanelor cu sănătate mentală. S-au angajat un număr destul de mare dintre beneficiari. Există locuri de muncă protejate, unde angajatorii ştiu despre diagnosticul lor, dar majoritatea angajatorilor, din teamă sau prejudecată, au reticenţe. E adevărat că le e greu să-şi găsească sau să păstreze un job. Dacă o persoană normală, care a terminat o facultate, câştigă în medie 1200 de lei, una cu probleme de genul acesta câştigă în jur de 500, 600 de lei. Au o pensie care nu e mai mare de 600 de lei.”

Nu există profesii recomandate sau de evitat în cazul celor cu schizofrenie. Ca şi la ceilalţi oameni, profesia trebuie aleasă în funcţie de interese, educaţie şi aptitudini. E adevărat că trebuie luată în calcul diminuarea atenţiei, care poate să apară.

Vreau să ştiu care e legătura dintre artă şi schizofrenie. Dumnezeule, mintea acestor oameni e o mină de aur, ar putea pur şi simplu să transcrie, să picteze sau să înregistreze ce li se năzare în timpul crizelor şi gata opera de artă, îmi trece mie prin cap, destul de simplist. 

„Există o legătură între creativitate şi schizofrenie. Nişte studii au demonstat că oamenii foarte creativi sunt mai predispuşi să facă această boală. Există probabil ceva la nivelul neurotransmiţătorilor. Ceea ce se poate observa este gândirea de tipul outside the box pe care o întâlnim atât în delirul schizofrenicilor, cât şi în ideile oamenilor foarte creativi. Un exemplu de personalitate artistică care a manifestat simptomele acestei boli este Van Gogh. Şi cei care vin aici sunt foarte creativi, unii confecţionează obiecte de artă, alţii pictează sau se manifestă artistic în diverse moduri. Boala asta debutează de obicei devreme, între 18 şi 36 de ani, iar oamenii nu prea au cum să se dezvolte astfel încât să lase în urmă o operă.”

Evit să mă uit la thriller-uri, dar nu am putut să ocolesc „Exorcistul”. Pentru că pe atunci preferam să găsesc explicaţii decât să trăiesc cu ambiguităţi, un lucru era clar pentru mine în materie de exorcizări: o persoană e posedată, deci schizofrenică, pentru că o parte din ea nu permite anumitor impulsuri să se manifeste. O femeie religioasă, care respectă nişte norme morale stricte, nu-şi poate permite să fie agresivă sau să-şi manifeste sexualitatea. De-asta, în cele mai multe cazuri despre care am auzit, e vorba de femei care rostesc cu voci bărbăteşti  tot felul de blasfemii şi perversiuni.  În general, cam tot ce nu accepţi din ceea ce simţi sau gândeşti se întoarce împotriva ta, într-un fel sau altul. E acea parte din tine numită de unii psihologi "Umbra", pe care trebuie să o cunoşti şi să o înţelegi, dacă vrei să o îmblânzeşti. Cam asta am înţeles eu din teoriile lui Freud şi toate cursurile de psihanaliză, pe care le-am citit cu destulă angoasă.

O întreb pe Alina despre  fenomenul ăsta atât de interesant şi exploatat cinematografic.

 „În După dealuri, de exemplu, personajul feminin are această boală. Ritualurile sunt penibile şi nu am auzit să fi ajutat pe cineva, ca şi în cazul tratării cancerului sau altor boli. Din câte ştiu, nici biserica ortodoxă nu le acceptă.”

Doi dintre schizofrenicii pe care îi cunosc consumă sau au consumat droguri, de la etnobotanicele odată legale şi marijuana, la prafuri. 

„Drogurile psihoactive pot acţiona  ca factor declanşator. S-a observat o pondere mai mare a schizofrenicilor în rândul consumatorilor de marijuana, faţă de populaţia care nu consumă.”

Intru apoi în cabinetul medicului psihiatru Florian Koleci. Îmi pune câteva întrebări personale, pentru că nu cred că înţelesese prea bine ce e cu mine. Aşezată în fotoliul de piele, într-o lumină  artificială destul de chioară, dar odihnitoare, îmi vine să dau drumul confesiunilor. Dar mă apuc să-l înregistrez.

Reapare în discuţia noastră ideea că nu contează temperamentul sau gradul de extroversie, cât de comunicativ e omul, dar că boala  predispune la închidere în sine. Importantă mi se pare precizarea psihiatrului care pomeneşte despre o modificare biochimică la nivelul creierului produsă de factorul cu rol de trigger despre care vorbea Alina.

Trebuie să reiau întrebarea despre efectul drogurilor, în general, şi al marijuanei, în special. Spre surprinderea mea, domnul doctor are o altă părere decât colega psiholog.

Îmi spune că nu există o legătură între consumul de droguri şi schizofrenie, dar dacă un bolnav este şi consumator, asta îngreunează foarte mult rezultatele tratamentului.  În general, aceste persoane nu sunt consumatoare pentru că ele se izolează, nu pot să urmărească un plan, de care ar avea nevoie ca să facă rost de substanţe.

„Aşa cum există persoane normale care fumează marijuana, există şi oameni cu acest diagnostic care o fac. Din cauza tratamentelor, unii schizofrenici au o predispoziţie la dependenţă, la fel cum alţii resping atât ideea tratamentului, cât şi folosirea altor substanţe. Există cazuri de consumatori de marijuana cu acest diagnostic, dar nu există o conexiune între consum şi boală.”

Şi doctorul Koleci îmi spune că, statistic, schizofrenicii sunt mai puţini agresivi decât restul oamenilor, iar faptul de a vedea pe cineva vorbind de unul singur nu trebuie să ne sperie sau să ne îndepărteze. Ei răspund agresiv dacă sunt agresaţi, catalogaţi drept nebuni etc.

„În relaţia cu un astfel de om e important să-i accepţi trăirile. Pentru că dacă extratereştrii despre care el crede că îl urmăresc, nu sunt reali, spaima lui este şi are o intensitate foarte mare.”

Tot auzisem de preocuparea schizofrenicilor pentru extratereştri.

„La unii apar extratereştrii, la alţii Dumnezeu. Sunt subiecte tentante şi pentru noi, ceilalţi şi nu le poate proba nimeni existenţa sau inexistenţa.”

Recunosc că anumite superstiţii religioase sau lecturi mistice m-au făcut în adolescenţă s-o iau  pe arătură. Abia acum reuşesc să împac freudismul şi creştinismul şi, amândouă, cu Istoria credinţelor şi ideilor religioase  a lui Eliade.

Florian Koleci spune că practicile religioase sunt inofensive, dar contează intensitatea cu care sunt trăite.  Oricare dintre noi, dacă intrăm într-o încăpere în care nu cunoaştem pe nimeni, putem avea impresia că cineva s-a uitat urât, dar asta nu ne face paranoici. Aşa şi cu credinţa.

 „Fiecare  avem nevoie să evadăm în planul imaginarului pentru a fi creativi, important e să nu rămânem acolo, să găsim drumul înapoi în realitatea palpabilă.”

Nu mă satisfăcuse nici răspunsul legat de creativitate şi schizofrenie.

„Există această înclinaţie a lor de a vedea lucrurile altfel, nu doar partea materială, poate din această perspectivă se poate spune că sunt creativi. Un pacient mi-a explicat odată cum vede el boala: un om normal vrea să aibă, iar un nebun vrea să facă, fără a primi ceva în schimb.”

Încheiem discuţia cu o statistică pe care o pot numi optimistă, în comparaţie cu informaţiile pe care le deţineam:

„ În ultima vreme au apărut tratamente noi, care fac ca boala să se manifeste altfel decât în trecut. În 25% dintre cazuri oamenii pot avea o viaţă normală şi pot să practice orice profesie.  50%, chiar dacă sunt activi, pot, la un interval de câţiva ani, să aibă perioade de recădere. E foarte important  tratamentul medicamentos, dar şi stilul de viaţă, care trebuie să fie ordonat. Să aibă nişte ritualuri, nişte automatisme, care în perioadele de criză să-i ajute să meargă mai departe. Simptomele nu dispar de la sine, ci pot fi ţinute sub control prin tratamente. Dacă după cinci ani nu mai apar recăderi, acesta poate fi regândit.”

Într-o altă zi vin să vorbesc cu beneficiarii centrului. De data asta o întâlnesc pe Claudia Popescu, coordonatoarea filialei din sectorul 6. Stă în faţa unui calculator, alături de un bărbat. Îi spun care e motivul vizitei şi mi-l recomandă zâmbind pe cel de lângă ea, Lucian, de am impresia că a fost  telepatie. Din încăperea cea mare, dar totuşi foarte mică pentru cele câteva birouri înghesuite, mergem într-o sală de consiliere, o cameră cochetă cu o bibliotecă pe un perete, o masă şi două scaune. Lucian închide uşa iar eu, aparent fără rezerve, îmi dau jos geaca de iarnă groasă şi o pun pe spătarul scaunului. „E cald aici.”

Îmi arată un filmuleţ cu el pe telefon, făcut pentru o emisiune de la CNN sau aşa ceva. Zice că nu ştie cum să mi-l trimită. Începe să-mi vorbească despre telefonul lui mobil, după ce îi spun că-l voi înregistra şi nu prea ştiu cum să umblu cu al meu. E clar că-i place să vorbească cel puţin la fel de mult cât îmi place şi mie.  Ţinuta de casă, cu spatele uşor aplecat, contrastează cumva cu discursul lui de inginer serios, fără scăpări logice, de un umor care levitează în unele fraze, fără ca mimica vorbitorului să dea vreun indiciu. În încăpere se simte, totuşi, o tristeţe grea, care nu ştiu exact de unde vine şi a cui este, a mea sau a lui. Am tendinţa să cred că poate mai şi aberează, dar informaţiile pe care mi le dă  le regăsesc pe site-ul centrului.

Lucian are 58 de ani şi a lucrat ca inginer mecanic, după ce a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti. În 1990, la 34 de ani, a avut prima dată o criză şi a fost internat. Mărturiseşte în paginile revistei Estuarul, la care scrie alături de ceilalţi beneficiari, că debutul bolii a coincis cu naşterea fiului său. Când îl întreb despre cauze, se gândeşte la stres, „alergătura după coşul zilnic”. A vrut să iasă la pensie, iar pentru asta ai nevoie de trei luni la rând de internare, dar „nu te ţine nimeni mai mult de o lună în spital”.  În 1999 s-a internat din nou şi atunci s-a pensionat.

Mi-a povestit despre simptomele lui, pe care le descrie şi în filmuleţ, şi în articolul respectiv. A avut un delir mistic, chiar dacă se declară ateu, şi întâlniri cu extratereştri. S-a apucat să facă goblenuri, ocupaţie care, observă el, e destul de neobişnuită pentru un bărbat.

Din 2005 nu a mai avut nicio recădere. „M-a pus pe picioare doctoriţa psihiatră Roxana Mischianu, care e un medic, jos pălăria! E şi sexolog, are mai multe calificări. Şi e un foarte bun diagnostician. Toţi pacienţii ei pică exact pe tratamentul corect. Punct ochit, punct lovit! Alţii mai bâjbâie, tatonează, până când găsesc exact ce îţi trebuie.”

Îmi spune că nu a avut antecedente în familie cu acest diagnostic. Pomeneşte cu mândrie de fiul său care are douăzeci şi patru de ani şi e masterand la  Facultatea de Limbi Străine. Fosta soţie, care a divorţat de Lucian din cauza bolii „a avut şi are, mulţumesc lui Dumnezeu, toată grija pentru el.”

Are o pensie de 550 de lei, după mai mult de douăzeci de ani vechime. La asta se adaugă indemnizaţia de handicap, de 234 de lei. Este foarte implicat în activităţile centrului. A reprezentat fundaţia Estuar în Marea Britanie, alături de Alina Oancea, coordonatoarea filialei din sectorul 1. Face parte din redacţia revistei Estuarul. Urmează de patru ani cursurile de engleză care sunt oferite gratuit beneficiarilor centrului, de două ori pe săptămână. Dintre activităţile de relaxare, cel mai mult îi place să joace şah.

Îl întreb care e programul săptămânal. „Lunea avem un grup de comunicare cu psihologul Adrian Socol, care e foarte interesant şi la care vine multă lume. Marţi şi joi, cursul de engleză. Miercuri, un grup de psihoterapie şi psihoeducaţie, tot cu Adrian Socol. Vineri e zi de amuzament. Se joacă tenis de masă, şeptică, scrabble, şah, activities, un joc mai nou. După prânz e un cerc de artizanat, la care eu nu particip. Se fac tot felul de bijuterii şi obiecte decorative. Avem şi expoziţii cu vânzare, iar o cotă parte revine beneficiarilor. Mai e un atelier pentru obiecte din ceară. Poate vorbiţi şi dumneavoastră să luaţi ceva, un moş crăciun sau un brăduţ. Pentru cei cu probleme de intelect există un curs de alfabetizare, un club de poveşti...cam astea sunt. Se organizează periodic excursii. Anul ăsta am ales un traseu mai uşor. Am fost la Buşteni, la mănăstirea Caraiman, în excursie de o zi cu trenul. Totul e foarte bine organizat, masă, cazare, îţi oferă şi sandvişuri pe drum. Am fost şi la mare o zi, dar se cam stricase vremea, din păcate. Cei care nu au condiţii, pot veni aici să facă duş sau să-şi spele rufele.”

Nu are reţineri în a vorbi despre diagnosticul lui, dar se vede că nu îi face plăcere.

„Prima dată a fost psihoză discordantă. Acum s-a trecut la un termen mai drastic, care te stigmatizează: schizofrenie paranoidă. Lumea când aude zice, domn’le, ăsta-i terminat. Sunt mai multe variaţiuni pe tema asta, mai multe manifestări ale bolii la diferite persoane: tulburare schizo-afectivă, tulburare bipolară şi altele.”

  L-am întrebat cum aş putea convinge pe cineva să vină aici, la centru.

„Păi a devenit destul de mediatizat. La Spitalul 9 li se spune pacienţilor despre el. Este şi pe internet, s-a făcut promovare şi la tv, s-a deschis şi un call center. Să sune, să vadă despre ce e vorba. Dacă îi stârneşte un sâmbure de curiozitate, va veni singur. Nu poţi să aduci pe nimeni cu forţa. Sunt persoane care au venit o dată, de două ori şi atât. Eu vin de paişpe ani, aproape în fiecare zi. M-am regăsit aici, este a doua mea casă. Săptămâna trecută am fost la deschiderea unui club house care ţine tot de Estuar, în sectorul 6, strada Orşova 129, destinat exclusiv persoanelor cu astfel de probleme. Se vor face tot felul de activităţi, vor fi, probabil, şi nişte locuri de muncă plătite, la recepţie, la bucătărie, la promovare.

Spre sfârşitul discuţiei noastre, un bărbat cu fes bagă capul de câteva ori pe uşă, iar apoi întreabă, destul de iritat, cât mai avem. Nici nu termin bine intrerviul, că un grup foarte hotărât de vreo şase oameni, bărbaţi şi femei, iau repede masa din cabinet, nemulţumiţi că le stricasem programul.

Îi mulţumesc lui Lucian şi îl felicit pentru felul în care a făcut faţă bolii.

 Claudia, coordonatoarea proiectului, îmi cere destul de autoritar să nu pozez oameni, ci doar obiecte. În biroul unde lucrează personalul centrului sunt câteva calculatoare şi multe, foarte multe dosare. Îmi spune să nu fotografiez nici asta, că i-aş face de râs. Pe pereţi atârnă vreo două tablouri pictate de beneficiari. „Mai multe desene, cât mai autentice”,  cer eu, dar fata care are acest talent îşi ia lucrările acasă. Tot ea ilustrează coperta revistei.

Tudor şi-a făcut cont pe Facebook. Mi-a zis să iau de acolo ce poză vreau. Sunt foarte multe şi tentante pentru subiectul articolului. De curând a postat o scrisoare  cu concluziile psihiatrului la ultima vizită medicală. L-am întrebat într-un comentariu ce părere are despre cele scrise acolo şi s-a rezumat să răspundă impersonal: „Unii nu sunt interesaţi decât de cele lumeşti.” Multe postări cu cărţi oculte şi cugetări mistice. Altele, cu viziuni demne de cele mai inspirate filme horror.

I-am zis mai demult să se reapuce de trompetă. „Nu mai pot să mă concentrez” A venit la mine cu nişte schiţe în creion, spunea că se pregăteşte să dea la Teologie, să restaureze biserici.

E printre puţinii oameni care se descalţă la uşă, fără să le zic asta de la obraz.

În cea mai frumoasă zi din  vara trecută, după o ploaie, în timp ce aşteptam taxiul, mi-a spus  despre xanax (al cărui efect îl cunoşteam) şi marijuana. Mi-a arătat brăţara de la mână cu simbolul ierbii şi mi-a mărturisit că n-o mai iubeşte, că o iei ca să te liniştească şi mai mult te agită.

Ar vrea să „îmbătrânească spiritual” ca să se lase şi de tutun. Devine defensiv când îi  pomenesc de centrul Estuar, ca în faţa unei ameninţări. Tot ce contează e să vadă lumina lui Dumnezeu, să ajungă pe treapta cea mai înaltă de desăvârşire spirituală.

*Numele Tudor şi Laur sunt fictive, pentru a proteja identitatea persoanelor. 

Postare de toamnă

Am terminat de citit şi ultima pagină din „Henderson, regele ploii”. M-am regăsit în tipul acela  gras şi bărbos, crescător de porci, agresiv şi agonic, tandru şi copilăros, aflat în căutarea sensului vieţii. Oricând dispusă să cred ce spune, să cred în prezenţa lui.

„Lumea literaturii, cea mai bună dintre lumi”, spunea undeva Simona Popescu. N-am iubit personajul din „Exuvii”, l-am invidiat, aş fi vrut să fie al meu. Pe Simona Popescu n-ai cum să n-o iubeşti.

Am trecut pe lângă Bărbulescu. Nu m-am uitat la el. Mă mai urăşte măcar oare?

Am plâns agonic pe o străduţă dintre blocuri. Am căutat un loc pustiu unde să piş ochii, printre boscheţi. Dar tot era cineva la o fereastră, şi, cel mai probabil, se uita la mine. Am ajuns prea târziu pentru interviul pe care voiam să-l fac. Avusesem o noapte de insomnie şi valeriană. Am dormit până pe la zece şi apoi n-am ştiut ce să fac mai repede: machiaj anticearcăn, vaccin antigripal, reparat aparat foto. Eram acolo la 2 pm, nu ştiam că va fi prea târziu. Poate peste două săptămâni. Inacceptabil.

Fotografii prin cimitirul răscolit de primărie. Conducte mari de plastic care să-l împânzească pentru înlocuirea cişmelelor şi drenarea apelor din sol. Foarte mulţi corbi aşezaţi pe cruci. Miros vag de morţi şi lumină de toamnă caldă.  Bunici şi străbunici, unchi şi mătuşi, parcă îi aud vorbind tare şi râzând, ca în mahala, unde s-au născut şi au trăit.

Bunicul s-ar fi bucurat că m-am dus la protest. A fost şi el cu bunică-mea în Piaţa Universităţii, în ’90. Tatăl lui a stat douăzeci de ani în puşcărie. Îi găsiseră îngropată în curte o scrisoare ce trebuia să ajungă la regele Mihai. Vasile Marinescu, ai lui îi ziceau Papi. A mai trăit câţiva ani după aceea. S-a recăsătorit, că străbunică-mea nu-l mai aşteptase. Îi fusese luată şi casa.

Mihaela zice că dacă iese Ponta se gândeşte serios să plece. Dar eu unde să plec? Când mi-a zis unul mai demult să mă duc cu el în America, să-mi iau job de garderobieră şi apoi, poate, o să predau ca suplinitoare, am plâns. Nu de jobul de garderobieră, care mi se pare de vis, ci de limba română. Mai sunt şi cei câţiva oameni pe care-i iubesc, dar nu mă gândeam la ei. De fapt, sunt mulţi. Mulţi nu mă ştiu sau nu-i interesează. Aş vrea să dau un party cu toţi. Să spunem, dacă iese Ponta, măcar ne avem unii pe alţii.

La TVR

Duminică, după frumosul eveniment în familie, prin care, în sfârşit!, am reuşit să ne adunăm vreo sută sau două, poate chiar trei (cine sînt eu să dau cifre?) şi ne-am luat la revedere de la Sandu (Alexandru Popescu, cel care a făcut greva foamei 23 de zile în faţa Teatrului Naţional) ne-am gândit să fim eficienţi.

 Se anunţase o plimbare la Şosea, dar forţele de ordine erau deja  într-un număr impresionant, aşa că ne-am împrăştiat care pe sub pământ, care la suprafaţă, să nu dăm prilejul forţelor să se descătuşeze.

La metrou ne-am cam dat în stambă. Am afişat un banner cu “Uniţi Salvăm!” şi ne-am tras în poză. Paznicul ne-a atras atenţia că nu e voie, iar eu l-am întrebat dacă cerşetoria e permisă. M-a întrebat, ca reacţie, cu cât sîntem plătiţi să protestăm, iar eu, ieşită din pepeni, i-am explicat de ce fac asta. Mi-am promis să stau mult mai chill de acum încolo.

La TVR în faţă au apărut câţiva jandarmi, dintre care doi s-au apropiat în calitate de negociatori. Unul dintre noi, un tip foarte amuzant, a început să le expună acestora povestea vieţii lui. Cum a dat la facultate ca să nu facă armata, cum a renunţat la facultate, că nu îi plăcea, cum a fost huligan, dar s-a cuminţit. La un moment dat s-a aşezat în spatele unuia dintre negociatori şi ne-a chemat pe toţi, că a rupt cordonul.

Atmosfera nu s-a detensionat de tot. În timp ce doamnele care ştiau cu ce se mănâncă activismul tot încercau să ia legătura cu cineva din televiziune, intrau şi ieşeau din clădire cu unele promisiuni, noi discutam, mai făceam o poză, ne mai indignam.

La un moment dat am exclamat aparent retoric: “Jandarmii aştia n-or avea şi ei părinţi la ţară?!”, moment în care un negociator s-a sesizat destul de supărat.

 “Aproape toţi avem. Unii dintre noi mai câştigă un ban de pe pământ.”

“Păi v-ar conveni să îi târască aşa, în satul lor, ca la Pungeşti?”

“Nu ne-ar conveni, dar ce să facem?”

“Să vă daţi demisia!”

“Păi ne daţi dumneavoastră locuri de muncă? Avem rate de plătit.”

“Da. Aveţi dreptate. Ziceam ce-am făcut eu când n-am mai suportat: demisia!” Am vrut să-i mai sugerez ca variantă de lucru să întoarcă armele dinspre Noi împotriva Lor, dar am renunţat, că intervenise cineva în discuţie şi mi se părea, oricum, o utopie.

Chiar dacă anunţaseră că un car de reportaj va pleca spre Universitate, nu am crezut şi am rămas pe poziţii. “Vrem să vorbim, zicea Alex Alexe, cu cineva care are putere de decizie, să ni se dea socoteală” (în legătură cu atitudinea unui angajat care sictirise o tânără ce sunase să solicite o ştire despre greviştii foamei din Piaţa Universităţii). Mai voiam să ştim de ce nu se mai discută despre gazele de şist, un subiect arzător, şi de ce nu se vorbeşte la ştiri despre protest.

A venit un reporter. Alexe i-a prezentat motivele pentru care eram acolo, dar răspunsul lui nu a fost de natură să ne mulţumească. Au luat două cadre, cum i-am auzit spunând, adică inteviuri. Eu eram în spatele intervievatului  şi ţineam, undeva deasupra capului său, o coală A4 pe care era imaginea cu capul de mort, simbolul fracturării hidraulice. „Viitoru-i trist cu gazele de şist.”

Am hotărât că un simplu amploaiat nu ne poate sătura setea de sânge, aşa că l-am făcut să apară, după un timp, ca prin minune, şi pe zânul Stelian Tănase, într-un palton lung, elegant, cu chipul lui blajin. A vrut să remarcăm că ceruse jandarmilor să se regrupeze, să nu ne stea în cap. A cerut să nu filmăm, că nici el nu ne filmează.

„Am venit în calitate de om.” O dată a zis că vine din piaţă, de unde s-a luat interviu greviştilor, apoi că vine de acasă. Ori mie îmi joacă feste memoria, ori lui.

Nu mai ştiu exact nici cine a început (sau sunt subiectivă), dar la un moment dat nu se mai înţelegea om cu persoană. Protestatarii vorbeau care mai de care, Tănase se enervase şi îl luase  pe Alexe la întrebări despre CV, după care s-a făcut că ne întoarce spatele şi pleacă. A revenit şi-a încercat să restabilească discuţia.

Eu eram tot cu foaia cu capul de mort în faţă, ţinând-o ca pe o platoşă. De zis, nu puteam să zic nimic, că nu mai aveam loc. Când erau discuţiile mai aprinse, mă trezesc că Tănase îmi smulge foaia din mână, ca mai deunăzi Băsescu cu telefonul jurnalistei. „Îu! Eu care eram cea mai paşnică!... Ce să însemne asta?” A arătat ceva invizibil cu degetul pe ea, fără nicio legătură cu discuţia sau cu ce scria acolo şi mi-a dat-o înapoi.

 Am reuşit şi eu să iau cuvântul într-un târziu, după ce stătusem cu mâna pe sus şi mă invitase chiar domnul director. L-am întrebat când a fost ultimul documentar despre gazele de şist la TVR (căci fuseseră, mama de aici aflase în urmă cu mai bine de un an despre pericol) sau ultima dezbatere pe acest subiect. A spus că se va interesa, aşa cum mai răspunsese şi altora la alte întrebări. Când l-am auzit pomenind de relansarea economica a Americii, mi s-a urcat sângele la cap şi-am mai zis şi eu vreo două, în acelaşi timp cu alţii.

Ne-a asigurat că este împotriva exploatării gazelor de şist, că susţine poziţia Franţei şi că este de partea noastră. De ce ne purtăm ca şi cum am fi duşmani? A recunoscut câteva doamne pe care le ştia de la proteste mai vechi ale istoriei recente şi lucrurile s-au mai domolit. Cineva a mărturisit chiar că sunt prieteni pe Facebook. Ne-a recomandat să-i citim blogul, să vedem ce a scris el despre acest subiect. Aproape a promis că-l va aduce din nou pe Liviu Mihaiu între bine şi rău, emisiunea fiind acum în reluare până în februarie, din lipsă de fonduri. S-a scuzat, spunând că este de o lună la conducere şi nu s-a făcut încă grila de programe.

Cum, până la proba contrară, un scriitorul este pentru mine unsul lui Dumnezeu, i-am dat răgaz  să-şi demonstreze bunele intenţii.

„Aveţi răbdare, lucrurile se fac treptat!” sau „Vreţi să promit ca politicienii?” au fost ultimele replici pe care le-am auzit, după care am părăsit rândul protestatarilor, cu gândul datoriei împlinite.

 

Greva foamei la Km 0

Vestea că un român a intrat în greva foamei pe 21 decembrie pentru a semnala abuzurile care se petreceau la Pungeşti de câteva săptămâni  m-a făcut să izbucnesc în plâns.

Se împlineau aproape patru luni de proteste, patru luni de weekenduri petrecute alături de concitadini pe care îi ştiam foarte puţin sau deloc, dar cu care mă obişnuisem să intru în vorbă după ce mă prezentam.

Toate veştile şi imaginile le aveam de pe Facebook. Prima postare despre Alexandru Popescu era de la Nicuşor Dan, fost candidat la primăria Bucureştiului, cu care votasem şi pe care îl văzusem la unul dintre protestele de la Universitate.

M-am dus spre Teatrul Naţional, unde auzisem că stă zi şi noapte, cu o strângere de inimă (alţi oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea!), dar şi foarte îndurerată că cineva a ales o astfel de modalitate de protest extrem împotriva încălcării legilor româneşti şi a drepturilor omului.

Era trecut de ora 21. În jurul lui Alexandru se aflau vreo douăzeci de oameni. Vorbea la telefon şi, imediat ce a închis, fără să-mi spună nimic, m-a îmbrăţişat de parcă am fi fost vechi prieteni. A regretat că nu-mi poate oferi ceai. Tocmai se încheiase „eventul” organizat pe Facebook, „Bea un ceai cald alături de Sandu”.

Răspundea cu bunăvoinţă întrebărilor care i se adresau. Mi-a spus că se simte vinovat pentru o perioadă prea lungă de indiferenţă, în care a fost preocupat doar de interesele personale (a lucrat mulţi ani în vânzări), vinovat împreună cu întreaga generaţie care a făcut revoluţia din ’89, dar a fost păcălită. Doar întrebarea „Ce părere are familia ta despre ceea ce faci?” a părut să-l irite. Cred că era singurul lui punct nevralgic. „N-o fac pentru ei şi nici pentru voi. O fac pentru mine!”

Cum am deschis gura şi am spus ca sînt din Mangalia, iar fratele meu protestează acolo de câteva luni împotriva exploatării gazelor de şist, alături de alţi câţiva, făcând o campanie de informare a oamenilor, am găsit pe cineva care îl cunoştea şi care a crescut în acelaşi oraş cu noi.

M-am întins la vorbă cu oamenii şi am hotărat să ne întâlnim şi pe Facebook. Am plecat fără nicio urmă de tristeţe, cu bucuria că am întâlnit un bărbat puternic şi, în acelasi timp, extrem de afectuos, preocupat ba că tremuram, ba că nu mai prind autobuz spre casă.

Au trecut 14 zile de greva foamei, pe treptele din faţa Teatrului Naţional, lângă monumentul dedicat lui Cristian Paţurcă, cel care a compus Imnul Golanilor la protestele din ‘90. Din 29 decembrie m-am dus în fiecare zi la Sandu cu ceai neîndulcit sau cafea.

Revelionul tot acolo l-am făcut. Nu am băut decât un pahar de şampanie şi unul de ceai, nu am mâncat şi nu am dansat. Dar nu ştiu când a trecut timpul. Şi pentru mine, nu doar pentru Sandu, a fost cel mai frumos revelion. El a făcut posibilă întâlnirea cu oameni care au aceleaşi valori, care vorbesc aceeaşi limbă ca şi mine.

În fiecare zi Sandu pare la fel de  vioi ca atunci când l-am întâlnit prima dată , chiar dacă, într-o zi, la întrebarea „Ce faci?”, mi-a răspuns: „Nici doi bani nu fac.” Era puţin descurajat. S-a scris destul de puţin despre el: am citit un articol pe Vox Publica şi unul în Adevărul. S-a transmis pe B1TV, NaşulTV şi Digi24TV câte o ştire.

A mai slăbit, i-a crescut barba, parcă e mai ridat. Văzându-l în fiecare zi, nu poţi să-ţi dai seama de schimbări. Mi-a mărturisit că a făcut baie la o prietenă, care stă undeva aproape, că nu face şi greva jegului. În rest, lipseşte doar pentru a coborî în pasajul de la metrou, să meargă la toaletă.

Apar, în fiecare zi, un grup de oameni care strigă „Jos Băsescu!” şi i-au cerut şi lui să strige acelaşi lucru. Sandu a refuzat, spunând că nu este de acord cu niciunul dintre politicienii aflaţi la putere. Au lăsat lângă el o pungă cu sarmale, au venit să ne servească pe cei care eram acolo cu bomboane, sub pretextul că peste trei zile va fi Sfântul Ion. Uneori sunt în stare de ebrietate şi nu-l lasă să se odihnească. Tot în permanenţă există două-trei grupuri de jandarmi care îl supraveghează. Nu i-au dat voie să-şi instaleze un cort.

Oamenii care-i împărtăşesc cauza s-au organizat şi au stat în fiecare zi şi noapte alături de el. Pe reţelele de socializare are sprijinul şi aprecierea multor români. Acum trei zile un bărbat de 34 de ani, venit de la Bacău doar pentru a sta o noapte cu el, a hotărât să intre şi el în greva foamei.  Pe 4 ianuarie li s-a alăturat un al treilea.

Sandu arată încă foarte bine şi glumeşte, spunând că îl invidiază mulţi bărbaţi, pentru că e mereu înconjurat de femei frumoase care-i poartă de grijă. În tabăra improvizată s-a aciuat o căţeluşă cu alura de ciobănesc german, sterilizată şi purtând cercel de maidanez. A fost botezată Sanda. E hrănită şi mângâiată de toată lumea, iar Sandu o lasă să doarmă chiar şi acolo unde pune el capul.  Ne-a sfătuit să nu ne cocoloşim copiii pentru că devin bolnăvicioşi. Crede în medicina naturistă şi este pasionat de alpinism. A încercat să-şi convingă fiul, care are 23 de ani, că merită să facă acest sacrificiu. Am citit într-un articol că a trecut şi el într-o zi să-şi vadă tatăl, ei locuind într-un sat de lângă Ploieşti.

Sandu spune că refuză orice ajutor bănesc şi asocierea numelui său cu al vreunui partid politic. A participat la activităţi de voluntariat la Roşia Montană şi protestează de mai mult timp împotriva distrugerii mediului.

Primeşte multe telefoane. L-am surprins încercând să-l liniştească pe cel mai bun prieten:

„Bine-nţeles că vom urca din nou pe munte!”

Cum am petrecut de Gaudeamus

Vineri am ajuns  regulamentar, cu puţin  înainte de lansarea cărţii “cu faţa la perete”.  M-am interesat de eveniment, iar doamna de la stand m-a întrebat dacă sunt una dintre autoare, să ştie dacă îmi dă şi mie un exemplar.  Am zis că nu şi am aşteptat cuminte să înceapă. Cuminte şi cam absentă, bag seama, din moment ce m-am trezit că nu ştiu numele celui care a luat cuvântul primul, numit mai jos Domnul în roşu. De fapt, eram preocupată să stau unde trebuie, să nu fiu în continuarea şirului de autori, dar nici în calea trecătorilor. A vorbit apoi Bogdan Munteanu. Pe el îl ştiam de pe FB. Marius Aldea, cel de-al doilea coordonator  al cărţuliei, un poet care îmi place foarte mult şi căruia i-am dat un friend request  printr-un gest extrem,  într-un moment de extremă singuratate, a spus că el nu mai are nimic de adăugat. Cartea, numită, destul de realist,  “broşură” de unul dintre vorbitori, este o antologie a status-urilor   adunate de la 50 de scriitori  cu cont pe Facebook.  O carte de divertisment, foarte plăcută la citit, dar cu fotografii alb-negru, dintre care unele sunt degeaba, pentru că nu distingi mare lucru. Dar, după cum spunea vărul meu, Valentin şi pictor, misterul e mai important decât realitatea.

Tot Domnul în roşu a  încheiat prezentarea,  invitându-i pe autori să-şi dea autografe unii altora, căci erau într-o majoritate covârşitoare. Când am văzut că toată lumea se năpusteşte spre teancul de cărţi, am plecat la plimbare, cu dorinţa vie ca când mă întorc să mai găsesc şi eu una de cumpărat. Spre bucuria mea, la întoarcere, teancul părea la fel de consistent. Am întrebat-o pe doamna din spatele standului, care acum se tot învârtea în spaţiul adiacent al editurii cu tot felul de treburi, cât costă. “10 lei.” Dar nu părea interesată să vândă vreun exemplar. Stăteam cu banii în mână, când s-a apropiat de mine Domnul în roşu. “Vrei o carte?” Şi mi-a refuzat  banii. “Hai la o poză de grup!”A insistat şi pe lângă alţii adunaţi acolo, dar o voce de femeie a dat  glas frustrărilor mele: “Lasă, că eu nu sînt autoare!”  Mai puţin arogantă decât ea, eu îmi aranjasem deja cartea primită ca la premierile din copilărie, pentru fotografie, dar gândul la părul nearanjat, mina tristă şi haina sport cu căptuşeală, aleasă neinspirat, în urma unui act ratat, m-au ţinut deoparte.  Cu îndrăzneala pe care ţi-o dă intimitatea virtuală de pe FB, m-am dus glonţ la Marius Aldea şi i-am cerut autograf. El mi-a cerut un pix, dar s-a descurcat fără ajutorul meu.

“Ne cunoaştem de pe Facebook?”

“Da…”, am răspuns, cu un zâmbet misterios, voind să mă întind la confesiuni, dar abţinându-mă.

“Pentru Diana Marinescu, cu drag. Să ne citim pe Facebook”, mi-a scris.

Mi-a mulţumit că am venit, iar eu l-am felicitat. Nu i-am spus că pentru întreaga carieră, dar sper că s-a subînţeles din mesajele nonverbale.

Sâmbătă dimineaţa spre prânz îl aud pe Mitoş Micleuşanu la Războiul sfârşitului săptămânii că va trebui să se împartă între lansarea “Manualului îmblânzitorului de cafele” de la 13.30 şi cea a antologiei de proză scurtă de la 17.30. Cum nu mai puteam ajunge la evenimentul  cu aromă de cafea şi absurd (Iulian ne propusese şi o comemorare de 90 de ani a lui Urmuz)  mi-am zis că asta e, va mai fi Gaudeamus şi scriitorul va mai tot lansa. Dar măcar la 17.30 să fiu acolo. Am reuşit asta, dar cu sacrificii: am lăsat două maşini de haine murdare să mai aştepte, nu mi-am mai scurtat blugii, mi-am cumpărat un sandviş de la mec pe care l-am completat cu câteva bomboane de ciocolată ca să mă simt împlinită. M-am fardat pe fugă, m-am îmbrăcat elegant, cu hainele bune, în caz că, Doamne fereşte!, se mai pune problema de vreo poză de grup cu scriitori contemporani  şi am luat-o pe scurtătură, adică cu metroul. Am făcut şi imprudenţa de a lua mai mulţi bani, să-mi ajungă.

Am găsit neaşteptat de uşor standul Polirom, unde lansarea deja începuse. Vorbea Marius Chivu, cu un papion la gât, poate nu intenţionat amintind de Motanul Motanov al Revistei de Povestiri. Apoi au vorbit scriitorii înşiraţi unul lângă altul în faţa publicului. Aplauzele erau timide şi răzleţe. Doar cine a încheiat cu “Mulţumesc!” a avut parte de ele. Liviu Radu, pensionar, autor de science fiction, după cum s-a prezentat, dezamăgit de lipsa de interes a nu ştiu cui faţă de acest gen, a spus că dacă ar fi ştiut că va ajunge  aici, trebuind să suporte emoţiile respective, nu ar mai fi scris textul ce i-a fost publicat în antologie. A venit şi rândul lui Mitoş, ultimul din şir, cu care îmi întretăiasem privirea cu puţin înainte, dar virasem brusc, de teama unui impact prelungit indecent. Mitoş a vorbit mai mult decât ceilalţi, mi s-a părut, dar nu a privit nicio clipă spre auditoriu şi nici înspre altcineva, dând impresia că spune o poezie învăţată ale cărei  versuri nu-l interesează. De-asta n-am reţinut ce spunea. Îmi amintesc doar cuvântul “absurd”. Restul, poate doar în urma unui proces de hipnoză. De data asta eram preocupată de cum se simţea el, fiindu-mi ruşine de ruşinea lui. Bine, nu cred că asta simţea, dar îmi place să folosesc expresia. Când a plecat, a luat-o pe lângă mine şi îmi era teamă că se va produce acea confuzie, când nu ştii în ce parte să te dai şi ţii calea celuilalt. Dar lucrurile au decurs normal şi a reuşit să se strecoare fără incidente. Eram transpirată, în geaca mea cu puf şi pene, de parcă eu vorbisem. Mă gândisem să mi-o dau jos, dar cum aş fi putut să merg cu geaca în mână să-i cer autograf lui Mitoş. Însă el a şters-o rapid, înainte să semneze vreun autograf.

Mi-am cumpărat cartea şi în sufletul meu s-a dat o luptă grea: să stau la rând la scriitori despre care nu ştiu nimic, care poate n-au niciun chef să interacţioneze cu persoane total necunoscute? Să mă duc doar la Marius Chivu, despre care ştiam câte ceva? Dar nu era politicos să-i omit pe ceilalţi. Ce e o carte de la Gaudeamus fără autograf? Fă în fiecare zi un lucru care te sperie! îmi spuneam. Şi tot învârtindu-mă cu aceste gânduri în cap, am sperat că sesiunea se va fi încheiat deja.

M-am luat cu prezentarea cărţii Anei Blandiana la Humanitas, mai exact cu o anecdotă despre autoare  pe care o istorisea Alex Ştefănescu, un personaj care mi se pare fermecător, în ciuda etichetei de critic prost pe care i-a pus-o Delia Ungureanu la un curs opţional de literatură. Am aplaudat de pe scările de la intrare, unde mă aflam şi am ascultat în continuare discursul poetei copilăriei mele, căci trebuie să recunosc cu “neruşinare” (ar spune Delia Ungureanu, dacă i-ar păsa vreodată de ignoranţa mea) că nu am mai citit aproape nimic de Ana Blandiana. Mi-a plăcut ideea că toţi din jurul nostru ne manipulează, voit sau nevoit şi mi-aş fi dorit să cumpăr cartea. Dar deja îmi depăşisem bugetul, acumulând în exces cinci cărţi ale profesorului şi psihoterapeutului  meu preferat, Adrian Nuţă.  Am nevoie de ele în lupta cu anturajul nevrotic.

M-am îndreptat spre ieşire, de teama unor cheltuieli fatale. Un oarecare, homeless poate, strigă în urma unui cuplu:

“Aşa, las-o pe ea să-ţi care cărţile!”

“Păi dacă au vrut drepturi egale cu bărbaţii!...”a replicat cel în cauză.

Cărându-mi şi eu cărţile, m-am îndreptat spre tramvaiul 41. În semiobscuritatea terenului viran de lângă staţie, un tip ce venea din sens opus faţă de Romexpo, cu alura unuia ce tocmai a ieşit de la sala de fitness, purtând pe umăr  o geantă sport voluminoasă, s-a simţit dator să mă salute.

 

Catharsis

“Stephen şi-a retras braţul drept, maltratat şi desfigurat, şi a întins palma stângă. Mâneca sutanei a fâşâit din nou, rigla s-a înălţat şi un pârâit de cracă frântă, un sfredel de durere înţepătoare, usturătoare, arzătoare au făcut ca mâna să i se închircească, palma şi degetele să se fleşcăiască în boţ livid, ca o piftie tremurândă.” (James Joyce, Portret al artistului la tinereţe)

            Teama şi durerea lui Stephen trebuie c-am simţit-o şi eu şi toţi colegii mei din şcoala primară. Bătaia la palmă cu arătătorul sau rigla era o practică obişnuită a învăţătoarei noastre. Ne bătea pe toţi, fără discriminare, de fiecare dată când ea întârzia, iar noi nu eram în bancă sau, pe rând, la tablă, corectându-ne singuri temele. 40 de copii ce-şi căutau nevrotic bătaia, aproape în fiecare zi. (Aici cineva ar putea să mă acuze de lipsă de precizie. Nu mai ştiu exact perodicitatea). Dar eu nu-mi amintesc durerea. Sau frica. Eram eu mai curajoasă decât Stephen? Mi-e greu să cred. La 14 ani, în toiul unei competiţii de arte marţiale, am luat-o la sănătoasa văzând că partenera de luptă vine spre mine. Lovea tovarăşa învăţătoare cu o forţă mai mică decât părintele Dollan? Asta e posibil, dar convingerea că javrele astea mici o merită din plin, pot garanta că era aceeaşi. Stephen avea certitudinea că s-a comis o nedreptate. Nu ştiu câţi dintre noi gândeam asta. El a mers la rector să-l reclame pe agresor, sfătuit şi susţinut de ceilalţi colegi. (Era pe la sfârşitul secolului XIX). Despre tratamentul pe care ni-l aplica învăţătoarea noastră, nu ştiu să fi aflat vreun adult sau să existe vreo reacţie la acea vreme. (Eram pe la sfârşitul secolului XX, 1986-1989). Mi-l amintesc pe un coleg, care după vreo cinci ani a făcut o criză de schizofrenie, tot la şcoală şi în directă legătură cu ea şi a rămas cu acest diagnostic. Îmi amintesc cum alerga învăţătoarea după el şi îl lovea în continuu cu arătătorul de lemn, iar el striga în neştire “nu mai daţi, nu mai daţi!”. Toată clasa era amuzată. Şi eu? Nu mai ştiu. Oricum, era prietenul nostru, nu vreun ciudat pe care toată lumea avea pică.

            În toţi aceşti ani, a planat deasupra capului meu un pericol. Trăiam cu teama că voi face o greşeală gravă, alta decât agitaţia zilnică în masă pentru care eram loviţi la palmă sau, la alegere, peste fund, cu un alt material didactic, un cleşte de rufe din lemn. Iar pentru aceasta urma să fiu pedepsită mult mai drastic. Acum câţiva ani mi-am dat seama că doream foarte mult să mă răzbun. Inconştient, desigur. Lucrul acesta s-a şi întâmplat.

            Cred că era toamnă târzie. Ne-am adunat în clasă, ca în fiecare zi. Ne-am jucat ce ne-am jucat, iar la un moment dat am observant că suntem singuri în şcoală. Nici ţipenie de om. (Nu e un basm, ci o transcriere fidelă a unei amintiri din viaţa de şcolăriţă.) Eu, şefa clasei, aleasă democratic, ce mă gândesc? Băi copii, ceva nu e ca în fiecare zi. Ne-am jucat cât ne-am jucat, dar ştim cu toţii că mai bine ne-am juca acasă. Zic: “Adunarea la mine, şefii de grupă! Ia hai să mergem noi să vorbim cu directorul.” Mai apăruse şi zvonul că toate învăţătoarele ar fi la cor. Suna a zi de vacanţă nesperată.  Am trimis nişte delegaţi, iar aceştia au venit cu permisiunea de a ne împrăştia. Acasă, program de voie - o feerie!

            A doua zi, aflu de la o colegă că se întâlnise, pe drum, cu învăţătoarea. Ea nu era la cor. Probabil că a ajunsese la şcoală cu o întârziere de jumătate de oră.

            Sînt scoasă în faţa clasei, împreună cu acoliţii mei, şefii de grupă.

            --Cine a fost cu idea să mergeţi la director? Voi ştiţi ce mi-aţi făcut? Aveţi nota scăzută la purtare!

            S-a vorbit mai târziu că învăţătoarea chiulise de la cor şi noi o dădusem de gol. Oricum, dacă se aflase că întârziase atât de mult, încât copiii îşi luaseră lumea în cap, nu avea cum să fie în avantajul ei.

            În acea zi întunecată, în care fusesem trataţi ca nişte trădători de ţară, apare şi învăţătoarea din clasa alăturată, prietenă cu a noastră, care ştia tărăşenia.

            --Ia uite-o p-asta! Mai stă şi în Banca de Onoare! (Tot prin vot democratic se ocupa şi acest loc, iar tovarăşa uitase să mă mute.) Dispari de aici, pramatie! 7 ar trebui să ai la purtare!

           

How do I look? (Atenţie! Conţinut cu potenţial comercial!)

După câteva telefoane de sprijin, reuşesc să identific locaţia unde se găseşte cabinetul vestitului stilist de la „Românii au talent”, Florin Hârsan. E într-un bloc, la parter, dar nimic nu indică pe dinafară importanţa lăcaşului de înfrumuseţare.

Găsesc un apartament cu trei cameredestul de cochet. (Uite, ce înseamnă să nu-ţi notezi amănunte, să nu ai, cum s-ar zice, conştiinţă jurnalistică!) Oricum, nimic care să mă uimească.

Mă întâmpină o fată căreia îi mărturisesc că eu sunt cea care telefonase de mai multe ori: o dată pentru programare, a doua, pentru exprimarea nehotărârii („Nu vreau o schimbare majoră, m-am mai uitat aseară în oglindă, m-am mai gândit, nu e o treabă demnă de cel mai talentat stilist, poate altcineva ar fi mai potrivit” etc.) şi apoi pentru a mai întreba încă o dată dacă e sigură că strada Octavian Goga nu e Lucian Blaga,  cum se numeşte staţia unde coborâsem. Îmi spune să aştept puţin şi mă bucur că pentru prima oară după mult timp am venit mai devreme la o programare, în loc să întârzii.

O altă domnişoară, mai amabilă decât prima, se gândeşte să-mi ofere o revistă pentru umplerea timpului şi accept cu încântare.

A! Un amănunt! Holul, unde stau şi eu pe o canapea, e plin cu diplome de-ale lui Florin. Observ şi o fotografie cu el, un fel de poster.

În sfârşit, trece pe lângă mine şi maestrul! Îmi spune „Sărut mâna”, în fugă, dar privindu-mă în ochi. Îi răspund zâmbind, degajată, dar destul de emoţionată. Nu m-a mai tuns un bărbat de vreo zece ani, iar cel care se ocupase de părul meu atunci nu era nici pe departe la fel de celebru şi atrăgător, iar după nefericita experienţă mă tunsesem 1, cu maşina unei prietene.

Florin îi explică uneia dintre fete ce fel de pizza vrea pentru masa de prânz. Eu stau cu nasul în revistă, chiar preocupată de un articol şi mă întreb cârcotaşă dacă se vor pune pe mâncat sau îşi va aminti că am programare. Se întoarce la mine şi mă întreabă când m-am spălat pe cap ultima oară. „Aseară.” „Doar o uzi!”, îi cere unei alte fete. Trec într-o încăpere ce fusese probabil concepută ca bucătărie şi primesc un tratament de doamnă: udatul părului, îmbălsămare şi persoana a 2-a plural, dar şi reclamă ascunsă la produsele profesionale pe care le vinde, probabil, salonul, ca răspuns la întrebarea mea: „De câte ori e recomandat să ne spălăm pe cap?”

Observ că nu arăt penibil cu prosopul aşezat în formă de turban, ba chiar îmi stă bine şi mă gândesc că acest lucru se datorează luminii din salonul de coafură unde mă mutasem după spălare. Doar ce terminasem cu scobitul în urechi (o rugasem pe fată să-mi dea ceva să mă şterg, căci nu suport să-mi intre apă, din copilărie, de când făceam scufundări în mare care se lăsau cu otită) şi apare şi Florin. Ce se întâmplă cu o altă clientă de lângă mine, care stătea cu vopsea în cap, nu ştiu, dar ea dispare total din câmpul meu vizual.

--Florin, îmi pare bine.

--Diana, şi mie îmi pare bine.

Cabinetul e vestit pentru faptul că muzica e dată tare şi că stilistul mai şi dansează. Ei, nu ştiu de ce, dar mie nu mi-a dansat. Dar cum nu i-au stat mâinile, nu i-a stat nici gura. M-a întrebat mai întâi cum vreau să-mi stea părul, ce-mi doresc de la tunsoare.

--Cea care m-a tuns înainte mi l-a filat  la spate, chiar dacă eu îi cerusem scări.

--Lasă indicaţiile tehnice, tu spune-mi cum vrei să arăţi la final.

--În faţă e o.k., vreau să-mi stea frumos şi la spate! (Cam cât de explicită am fost?!)

M-a întrebat cât poate să ia din lungime şi s-a apucat de treabă.

Au început discuţiile despre scalp (n-avusesem de lucru şi i-am spus că-mi cade părul, de-aia l-am scurtat): „Trebuie să te duci la un dermatolog, trebuie să schimbi şamponul (aud din nou despre produsele profesionale), trebuie să te usuci cu peria şi cu foenul, chiar dacă nu-ţi place, îţi arăt eu cum, clientele noastre trebuie să fie pe măsura noastră, trebuie să uiţi tot ce ştiai până acum despre părul tău, de exemplu că aerul fierbinte este dăunător.

-- Ai o problemă cu glanda?

„Avem multe glande, mai ales eu”, îmi trece prin minte)

--Ştii care e singurul muşchi din corp care nu poate fi controlat?

--Sunt mai mulţi, îngaim, dar nu sunt auzită.

--Muşchiul firului de păr.

Enormă cantitate de informaţie, mai ales pentru cineva care a urât şcoala, după cum aflu mai târziu dintr-un articol. Toată avalanşa asta de nestăpânit nu te poate duce decât la impresia de minte sclipitoare, dacă nu ai sta puţin pe gânduri să o filtrezi. E o tactică extraordinară de intimidare a partenerului, pe care eu, intelectuală ruptă-n coate, nu mi-o permit. Florin este, desigur, foarte inteligent, dar spune cu nonşalanţă destule baliverne. Una pe care mi-o amintesc este că părul nostru poate fi comparat cu rufele, după spălare rămân mulţi microbi care trebuie distruşi cu aer fierbinte, aşa cum hainele trebuie călcate cu fierul încins.

--De ce eşti Gică contra? mă întreabă, mirat că tot găsesc contraargumente sau îi mărturisesc că n-am să mă grăbesc să-i urmez anumite sfaturi, de exemplu n-am să stau la cozile deprimante de la dermato-venerologie ca să găsesc un remediu pentru bubele din cap, de fapt, presupusa mătreaţă pe care o ţin bine mersi sub control, dar care, după spusele stilistului, ar putea să ducă la o fatală chelire (calviţie, precizează el). Îi explic că doar vara îmi cade părul, iarna putând să mă bucur de o claie greu de uscat.

Nici nu ştiu când trece timpul disputelor, că lucrarea e gata.

--Îţi place, fată?

Nu răspund din prima, crezând că vorbeşte cu vreo colegă subalternă. Repetă întrebarea, ce reuşeşte să mă înduioşeze prin tonul care cere încuviinţare.

--Am să văd eu dacă acasă îmi va sta la fel, răspund sceptică, zâmbind uşor.

--Păi n-am făcut nimic complicat, ţi-am explicat doar. Te rog foarte mult să te duci la dermatolog şi ai grijă ce faci cu tanti Jeni (aşa o botezase pe cea care mă tunsese înainte), să nu-mi stricaţi munca.

Îmi cere mai puţin decât mi se spusese la început că ar costa, poate pentru că nu mă spălase. Îi plătesc fetei 100 de lei şi aştept restul. Mă gândesc cum să fac, să plec fără să mai iau nimic sau să-i dau lui bacşişul în mână. Îl văd angajat într-o discuţie cu alţi clienţi, dar îi întind banii. Îi ia repede şi-i bagă în buzunar, salutându-mă la fel de grăbit şi, totuşi, la fel de prezent ca la venire.

Ajunsă acasă, mă tot întorc pe toate părţile. Îmi fac poze. E o tunsoare destul de originală. Nu m-aş fi gândit să cer asta, dar, oricum, mi-am dorit ceva asemănător, chiar dacă  i-am explicat prea bine. Îmi satisface pasiunea  pentru tunsorile scurte, dar şi  nevoia de a-l lăsa să crească din nou. Atenuează defectele şi înfrumuseţează trăsăturile. Muncesc puţin să îl aranjez cum îmi spusese şefu’.

A doua zi îmi doresc să-l sun să-i spun că e o freză foarte tare. Dar n-o fac, din comoditate sau mediocritate.