Tema pentru cursul de jurnalism narativ

Am foarte multe fotografii cu mine de la stadiul de nou-născut până pe la cinci ani. Frumuşică, adorabilă, uneori, dezinvoltă sau chiar fericită. De la 6 ani începând, sînt tot mai puţine, uneori doar una pe an, de la serbarea de premiere. Coroniţa - o permanenţă în gimnaziu. Cu toate astea, niciun zâmbet. Doar o grimasă. Toate zâmbetele le-am rupt, atunci când n-am putut să le stăpânesc.

Îmi amintesc de una din clasa a doua: şorţuleţul şifonat (era de plastic veritabil) şi dinţii, în spatele unei strâmbături cauzate de soarele ce-mi bătea în ochi, aşezaţi parcă de un copil în joacă. Cei de lapte nu voiseră să cadă (poate nu voiam să cresc), ceilalţi ieşiseră  lângă ei, la nimereală. Cam aşa era definită problema de cei mari.

Dintr-a  doua eram şefa clasei, realeasă în fiecare an. Îi scriam şi apoi îi ştergeam după câteva rugăminţi pe cei care vorbeau când profesorii erau plecaţi şi mă lăsau pe mine de pază. Aveam mereu două-trei prietene apropiate, cu care râdeam cel puţin o oră în faţa blocului când veneam de la şcoală. Şi o gaşcă extinsă şi mixtă pentru alte activităţi recreative.

Dacă mă scoteai din clasa mea, nu mai eram decât o fată urâtă şi timidă. Îmi rămâneau universurile paralele din cărţi, dar gândul de a deveni scriitoare era subminat de autoritatea celor care făcuseră asta înainte. Uneori era într-adevăr apăsător, chiar scrisesem undeva că nu sînt bună de nimic. Dar de cele mai multe ori rămăsesem la fel de veselă ca în copilărie, mereu dornică de-a umple „vidul zilelor”, cum spune Max Blecher, scriitorul cu care m-am înfrăţit pentru lucrarea de licenţă.

Nu eram ţinta răutăţilor copilăreşti, cum se plâng alţii. Fratele meu, însă, cu care eram în conflict exact din momentul când fusese adus de la maternitate, mă ajuta din când în când, mai subtil sau direct, să-mi amintesc de motivul pentru care era mai bine să nu deschid gura. Şi-mi mai amintesc de un ţigan cam de vârsta mea, care îmi spusese „dinţoaso” când trecuse pe lăngă mine, fără să ne fi cunoscut.

În liceu nu am mai suportat să urăsc chipul din oglindă. Cât despre corp, aveam parte de admiraţia şi invidia colegelor şi de cuvinte obscene, ba chiar şi gesturi, din partea unor bărbaţi necunoscuţi, pe stradă, chiar dacă purtam tricouri cât mai lungi şi cât mai largi. M-am apucat de o cură de slăbire drastică, dar asta e altă poveste.

I-am convins pe părinţi să mă ducă la un ortodont. Aveam 16 ani. Aparatul era unul mobil, eficient pentru copii de 7 ani, dar asta găsisem la Constanţa. Tata îl cunoştea pe medic şi se spunea că e cel mai bun. Peregrinările între Mangalia şi capitala de judeţ mă fascinaseră. Savuram solitudinea pe străzile oraşului îndrăgit  de poetul Ovidiu şi mă gândeam la colegul Ovidiu de la A cu deznădejde.

La terminarea liceului am stricat cheful întregii clase de fete în frunte cu dirigu’ pentru că am refuzat să mă pozez. Nu am nici fotografia de la banchet: în ultima clipă împrumutasem o rochie neagră, de ocazie, cum nu am mai îmbrăcat de atunci (Corina era plină de bani, tatăl ei fusese vaporean) şi îmi pusesem în păr două agrafe ordinare, de la mama Elenei, după ce stricasem cocul pe care mi-l făcuse mama. Cred că arătam bine.

Dar aparatul acela nu fusese eficient, aşa cum am spus: fie că nu îndreptase dantura, fie că dinţii se deplasaseră la loc. Şi starea mea rămăsese aceeaşi. „ Arăţi bine oricum, ce-ţi trebuie”, spunea mama. „Băieţilor nu le plac fetele cu aparat”, mă informa prietena fratelui meu. „O să faci paradontoză”, mă avertizase dentistul care îmi reparase o carie. „E prea târziu, e prea târziu...” se auzeau voci neidentificate.

La 29 de ani am găsit o doctoriţă cam de vârsta mea, care a acceptat să nu-mi ia şi pielea de pe mine şi mi-a pus un aparat ortodontic fix pe maxilar. L-am purtat doi ani, cu sentimentul că sunt o curajoasă şi că, oricum, sînt mulţi ca mine. Încă 3 ani am avut o gutieră de plastic, pe care mi-o puneam mai întâi permanent, apoi doar noaptea, din ce în ce mai rar. Acum mi-am adus aminte că trebuia să mai trec pe la cabinet. Dinţii nu mai sunt de mult o prioritate.

Mi se spune că râd cu toată faţa, ba chiar  cu tot sufletul.

 

Dare de seamă pe Facebook

Nu sînt un cititor avizat, nu aş putea, cel puţin în starea de maturare intelectuală în care mă aflu, să particip la vreun maraton al lecturii, m-ar descalifica din start ideea de citit-viteză. Există cărţi pe care le-am citit fluierând (chiar dacă cu un efort speriat de a nu izbucni în râs în liniştea bibliotecii sau  sorbind lacrimile din colţul buzelor) şi cărţi peste ale căror rânduri trebuia să trec de două ori. Din prima categorie fac parte cele pe care le-am pus la „like” în secţiunea despre cărţi. Asta nu înseamnă că celelalte, „read”, nu mi-au plăcut sau nu m-au influenţat. Sigur că mi-a plăcut Cărtărescu, mai exact nuvelele din Nostalgia, editate ca romane la Humanitas, orizonturile alea atât de familiare şi, dintr-o dată, onirice, în care intri citindu-l (e valabil şi pentru Orbitor, dar n-am terminat decât Corpul). Sigur că mi-a plăcut romanul Simonei Popescu, chiar dacă m-am gândit că eu nu voi mai avea ce să scriu, dacă ea a scris asta. Chiar şi Angoasă în civilizaţie, care mi-a dat o angoasă în toată regula. Şi Herta Muller, cu toate că la început m-am întrebat de ce a luat Nobelul, ce limbă e asta cu care scrie. De fapt, am pornit cu gândul de la Zenobia. Şi mi-am zis că despre acest roman nu pot vorbi decât în vis. Şi totuşi, îndrăznesc s-o fac, la lumina conştiinţei diurne de doişpe noaptea, când ar trebui să-mi completez notele de subsol ale mult aşteptatei lucrări de licenţă, care, că tot veni vorba, mi-a produs şi multă bucurie, pe lângă stres. Cartea aia e dată dracului, pentru mine a constituit o experienţă curat mediumnică. Nu ştiu cât m-au influenţat spusele Ioanei Pârvulescu de pe copertă, cum că n-ai putea s-o înţelegi decât în vis or something (scuzaţi limbajul de cartier!), nu pot să le reproduc riguros. Am avut un vis prin care am ştiut  că mă găsesc în fundul hăului care e inconştientul. Locul ăla unde nu ajunsese vreodată vreo undă de lumină, unde colcăie şerpi şi alte lighioane. Încerc să exprim prin imagini cunoscute şi îmi dau seama că sunt prea săracă pentru a descrie starea pe care am avut-o când m-am trezit plângând. Şi de ce spun eu că musai acel vis, coşmar, de fapt, ar avea vreo legătură cu cartea? Ce dacă s-a întâmplat în timp ce o citeam sau imediat după? Ei bine, a fost ceva ce n-am mai trăit niciodată: eram cu cartea în mână; o lăsam lângă mine şi puneam capul pe pernă; începeam să visez instantaneu; mă trezeam, pentru că nu era un somn greu; iar citeam şi oricând puteam să mă apuc din nou să visez; atât îmi amintesc: uşurinţa cu care treceam de la o stare la alta, parcă dansam. Imaginile pe care ţi le provoacă acea carte nu au noimă decât în vis, cel puţin pentru mine. Gellu Naum spunea undeva cu ciudă, într-un manifest de demult, că nu se poate dezbăra de literatură. Ei bine, pentru mine "Zenobia" nu e nici pe departe literatură. Mai putea să mi se întâmple aşa ceva doar prin hipnoză.
Nu-mi plac cuvintele diurne, felul cum am scris aici. Poate îmi voi face curaj să scriu după cum bate vântul. Am zis să spun şi eu ceva inteligibil, doar-doar o înţelege cineva.

Când aveam vreo şaisprezece ani (Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!)

La paişpe ani spre cinşpe, cam pe când aveam deja buletin, m-am trezit în braţe cu „Memoriile” lui Eliade. M-am îndrăgostit romantic-adolescentin de cel care avea să devină prietenul meu imaginar, înlocuindu-l pe cel din copilărie, care nu avea niciun nume. Erau mai degrabă amanţi, cu toate că relaţia noastră a fost mereu platonică.

De atunci am început să cumpăr din banii de prăjituri sau de casete toate cărţile pe care găseam scris numele cunoscutului şi îndrăgitului cărturar român, idolul rockeriţelor, pe atunci, actualmente hipsteriţe înrăite.

Din biblioteca personală astfel alcătuită mi-a picat în mână într-o zi „Yoga, nemurire şi libertate”. M-am uitat la ea, ea la mine. Nu prea ştiam de unde s-o apuc. Dar trebuia s-o citesc. Altfel ce amantă de geniu mai eram?

Găsesc într-o zi în oraşul de provincie  Mangalia un afiş care promitea muritorilor nimic altceva decât nemurire şi libertate, poate şi ceva tinereţe veşnică: Hatha Yoga - calea spre mântuire!(Aveam deja şaişpe ani.)

Cursurile se ţineau la Casa de Cultură. Totul era frumos şi bine, doar eu mă simţeam cam anapoda.  Pe guru să-l fi văzut! Nu ştiu pe care treaptă de iluminare se afla, da’ omu’ strălucea. Tânăr, subţirel, brunet, cu bărbiţă şi păr lung, o piele minunată (se vedea, nu i-am atins-o), zvelt, cu vorba blândă, profesor de matematică când nu preda yoga, întruparea armoniei între corp şi suflet. Uitasem de Eliade.

Asanele de fiecare duminică dimineaţa şi miercuri seara ne ţineau corpul întins şi nemişcat, în diverse poziţii, ba chiar o dată am alungat un asteroid cu energiile noastre convergente. Sau măcar am încercat. Oameni frumoşi, olimpici (care mai erau la liceu), puşi pe căutarea nirvanei şi ruperea vălului mayei (iluzie). Numai eu nu simţeam vibraţiile în chakre. Am luat cartea lui Bivolaru despre ce am de mâncat (apropo, Bivolaru era Grig pentru profesorul nostru), citeam broşuri în care scria despre tantra yoga sau sexul la infinit şi despre jurământul tăcerii.

Într-o seară obişnuită de miercuri avea loc una dintre proiecţii. Un singur cuvânt îmi amintesc din tot ce s-a prezentat atunci: depersonalizare. Am rupt-o la sănătoasa, lăsând în urmă şi guru carismatic, şi colegi pe cale de iluminare, şi sfaturi de curăţire perfectă a trupului, minţii şi sufletului.

Şi până în ziua de azi m-am tot căznit să mă personalizez.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Femeia în faţa oglinzii
(orice asemănare cu romanul cu acelaşi nume este pur întâmplătoare)


Îmi urăsc scrisul de mână
Dezordonat, anticalofil...
(Tii, ce cuvânt frumos!
Care e primul cuvânt care-ţi vine în minte când îl auzi?
Camil Petrescu)

Tot aşa cum îmi urăsc sânii
Din a 10-a zi a ciclului femeiesc.
Să nu-i aud.

Aşa cum îmi urăsc vocea.
Când o scot afară
Se ascunde sub fustele maică-sii.

Niciodată nu mă simt mai femeie
ca atunci când mă urăsc.

Dreptul la replică

De mult am vrut să fac asta(ca răspuns la ceea ce scrisesem mai demult sub aceeşi etichetă),aşa cum de-o săptămână vreau să fiu în Piaţa Universităţii şi iată că acum s-a pus pe nins.De mult am vrut să spun că românii au tot încercat alternanţa la putere şi că ,oricum,e dificil să te informezi atât de bine ,din surse care nu manipulează,încât să alegi varianta corectă(dacă ea o fi existat).Zilele astea am rămas fermecată de semnele inteligenţei,creativităţii şi maturităţii românilor ieşiţi la protest.Nu vorbesc de elementele agresive.Aşa cum nici un individ nu este doar bun(dacă crede asta cineva ,e un ipocrit),nici o comunitate nu poate fi exclusiv paşnică.Dar s-a demonstrat că românii sunt ,mai mult decât alţii,încă o dată,non-violenţi.Şi cred că ar fi cazul să încetăm să blamăm sau să ne reproşăm că-n toată istoria n-am făcut decât să ne apărăm nevoile şi neamul.Când de două mii de ani încoace oamenii pretind să fi înţeles că Dumnezeu este cu cei ce nu omoară şi nu asupresc.

Ce să faci cu sângele din instalaţie

Sângele apă aş vrea să se facă!

Exerciţiu de imaginaţie de relaxare:
apă de mare, apă sărată,
tulbure, la temperatura camerei.
carnea- de nisip;
sau
apă de baltă, nemişcată
şi carnea de mâl;
sau
apă de munte
iar carnea, aţi ghicit, de piatră.

Cum ar veni,
Mai am un singur dor.
Publicitate!
http://www.youtube.com/watch?v=eW_m8NQf6Mk

Hai să lăsăm poezia!(ars poetica)

Întotdeauna mi-am spus
Că nu am scris şi nu voi scrie poezii,
Chiar dacă până şi femeia de serviciu
Mi-a mărturisit astăzi
Că în liceu ea scria poezii.
Dar dacă nu le-a dat spre publicare...
Şi prietenele mele din copilărie,
Şi băieţii întâlniţi prin anunţuri matrimoniale,
Şi colegii de la facultatea de psihologie,
Şi colegele învăţătoare,
Bloggerii cu licenţă în drept sau automatică,
Până şi elevii din ciclul primar-
Toţi în jurul meu scriau poezii.

Cu toate astea eu mi-am zis
(cu o ură ne-mpăcată):
Să lăsăm poezia în seama
Lui Marius Aldea,Simonei Popescu(care este ea însăşi poezie),Aidei H.(colega de bancă de la cursul de poetici onirice),lui Iulian Tănase,lui Mitoş Micleuşanu(cu un semn de întrebare aici)
Şi mai ştiu eu în seama căror altora!

Mai ales că poezia îţi poate da peste cap ritmul nictemeral.