Când aveam vreo şaisprezece ani (Doamne, ah, ce viaţă mai duceam!)

La paişpe ani spre cinşpe, cam pe când aveam deja buletin, m-am trezit în braţe cu „Memoriile” lui Eliade. M-am îndrăgostit romantic-adolescentin de cel care avea să devină prietenul meu imaginar, înlocuindu-l pe cel din copilărie, care nu avea niciun nume. Erau mai degrabă amanţi, cu toate că relaţia noastră a fost mereu platonică.

De atunci am început să cumpăr din banii de prăjituri sau de casete toate cărţile pe care găseam scris numele cunoscutului şi îndrăgitului cărturar român, idolul rockeriţelor, pe atunci, actualmente hipsteriţe înrăite.

Din biblioteca personală astfel alcătuită mi-a picat în mână într-o zi „Yoga, nemurire şi libertate”. M-am uitat la ea, ea la mine. Nu prea ştiam de unde s-o apuc. Dar trebuia s-o citesc. Altfel ce amantă de geniu mai eram?

Găsesc într-o zi în oraşul de provincie  Mangalia un afiş care promitea muritorilor nimic altceva decât nemurire şi libertate, poate şi ceva tinereţe veşnică: Hatha Yoga - calea spre mântuire!(Aveam deja şaişpe ani.)

Cursurile se ţineau la Casa de Cultură. Totul era frumos şi bine, doar eu mă simţeam cam anapoda.  Pe guru să-l fi văzut! Nu ştiu pe care treaptă de iluminare se afla, da’ omu’ strălucea. Tânăr, subţirel, brunet, cu bărbiţă şi păr lung, o piele minunată (se vedea, nu i-am atins-o), zvelt, cu vorba blândă, profesor de matematică când nu preda yoga, întruparea armoniei între corp şi suflet. Uitasem de Eliade.

Asanele de fiecare duminică dimineaţa şi miercuri seara ne ţineau corpul întins şi nemişcat, în diverse poziţii, ba chiar o dată am alungat un asteroid cu energiile noastre convergente. Sau măcar am încercat. Oameni frumoşi, olimpici (care mai erau la liceu), puşi pe căutarea nirvanei şi ruperea vălului mayei (iluzie). Numai eu nu simţeam vibraţiile în chakre. Am luat cartea lui Bivolaru despre ce am de mâncat (apropo, Bivolaru era Grig pentru profesorul nostru), citeam broşuri în care scria despre tantra yoga sau sexul la infinit şi despre jurământul tăcerii.

Într-o seară obişnuită de miercuri avea loc una dintre proiecţii. Un singur cuvânt îmi amintesc din tot ce s-a prezentat atunci: depersonalizare. Am rupt-o la sănătoasa, lăsând în urmă şi guru carismatic, şi colegi pe cale de iluminare, şi sfaturi de curăţire perfectă a trupului, minţii şi sufletului.

Şi până în ziua de azi m-am tot căznit să mă personalizez.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Femeia în faţa oglinzii
(orice asemănare cu romanul cu acelaşi nume este pur întâmplătoare)


Îmi urăsc scrisul de mână
Dezordonat, anticalofil...
(Tii, ce cuvânt frumos!
Care e primul cuvânt care-ţi vine în minte când îl auzi?
Camil Petrescu)

Tot aşa cum îmi urăsc sânii
Din a 10-a zi a ciclului femeiesc.
Să nu-i aud.

Aşa cum îmi urăsc vocea.
Când o scot afară
Se ascunde sub fustele maică-sii.

Niciodată nu mă simt mai femeie
ca atunci când mă urăsc.

Dreptul la replică

De mult am vrut să fac asta(ca răspuns la ceea ce scrisesem mai demult sub aceeşi etichetă),aşa cum de-o săptămână vreau să fiu în Piaţa Universităţii şi iată că acum s-a pus pe nins.De mult am vrut să spun că românii au tot încercat alternanţa la putere şi că ,oricum,e dificil să te informezi atât de bine ,din surse care nu manipulează,încât să alegi varianta corectă(dacă ea o fi existat).Zilele astea am rămas fermecată de semnele inteligenţei,creativităţii şi maturităţii românilor ieşiţi la protest.Nu vorbesc de elementele agresive.Aşa cum nici un individ nu este doar bun(dacă crede asta cineva ,e un ipocrit),nici o comunitate nu poate fi exclusiv paşnică.Dar s-a demonstrat că românii sunt ,mai mult decât alţii,încă o dată,non-violenţi.Şi cred că ar fi cazul să încetăm să blamăm sau să ne reproşăm că-n toată istoria n-am făcut decât să ne apărăm nevoile şi neamul.Când de două mii de ani încoace oamenii pretind să fi înţeles că Dumnezeu este cu cei ce nu omoară şi nu asupresc.

Ce să faci cu sângele din instalaţie

Sângele apă aş vrea să se facă!

Exerciţiu de imaginaţie de relaxare:
apă de mare, apă sărată,
tulbure, la temperatura camerei.
carnea- de nisip;
sau
apă de baltă, nemişcată
şi carnea de mâl;
sau
apă de munte
iar carnea, aţi ghicit, de piatră.

Cum ar veni,
Mai am un singur dor.
Publicitate!
http://www.youtube.com/watch?v=eW_m8NQf6Mk

Hai să lăsăm poezia!(ars poetica)

Întotdeauna mi-am spus
Că nu am scris şi nu voi scrie poezii,
Chiar dacă până şi femeia de serviciu
Mi-a mărturisit astăzi
Că în liceu ea scria poezii.
Dar dacă nu le-a dat spre publicare...
Şi prietenele mele din copilărie,
Şi băieţii întâlniţi prin anunţuri matrimoniale,
Şi colegii de la facultatea de psihologie,
Şi colegele învăţătoare,
Bloggerii cu licenţă în drept sau automatică,
Până şi elevii din ciclul primar-
Toţi în jurul meu scriau poezii.

Cu toate astea eu mi-am zis
(cu o ură ne-mpăcată):
Să lăsăm poezia în seama
Lui Marius Aldea,Simonei Popescu(care este ea însăşi poezie),Aidei H.(colega de bancă de la cursul de poetici onirice),lui Iulian Tănase,lui Mitoş Micleuşanu(cu un semn de întrebare aici)
Şi mai ştiu eu în seama căror altora!

Mai ales că poezia îţi poate da peste cap ritmul nictemeral.

Impresii despre "Poker"

O carte despre viaţă,despre sinceritate,despre curaj si independenţă…Opreşte-te!Nu ţi-a cerut nimeni să faci o recenzie a cărţii.E desuet sau prea feminin să vorbesc mereu despre mine,să raportez totul la mine?
De curând am fost intrigată de un comentariu cu pretenţie de epitaf aşezat pe coperta unei cărţi de care m-am îndrăgostit,romanul lui Kurt Vonnegut,Slaughterhouse Five: “O carte hazlie pe care,citind-o,nu-ţi poţi îngădui să râzi,o carte tristă care nu-ţi stoarce lacrimi,un basm plasat într-un abator.”Dar de când îmi spui tu mie,cucoană sau nenicule(nu este precizat autorul citatului,ci doar revista de unde a fost extras,Life Magazine)când să plâng şi când să râd?!Asta-i chiar culmea!
De aceea mă încăpăţânez să vorbesc la persoana întâi,oricât de lipsit de imaginaţie şi agresivitate(căci iţi trebuie agresivitate să răzbeşti în viaţă) mi s-ar părea.Aşa…
Romanul ăsta,al lui Bogdan Coşa(e frumos,al dracu'!L-am întâlnit la lansare şi am stat la rând la autografe!)m-a umilit.E ca o palmă dată de un prieten,ca să citez,din memorie,o replică.Sper să n-o uit uşor.L-am citit cu plăcere,mai vreau!Ziceam că m-a umilit .Pentru că mi-a amintit că în afară de cai verzi pe pereţi,de dileme nevrotice şi mai ştiu eu ce “trip-uri”de-ale mele ,există o luptă pentru existenţă care se câştigă cu bani.E multă viaţă acolo ,care m-a făcut să mă simt în afara vieţii.Poate eu am rămas închisă în dulap(cei care vor citi cartea vor înţelege referinţa aceasta) din adolescenţă,cu scurte iluzii că m-am vindecat.But I intend to get the fuck out!

Cosmar cu happy end

Cu mare frustrare si adanc regret ca nu am inceput mai din timp trancrierea viselor mai intense si memorabile,din teama ca e un gest comun(Cartarescu facea asta,chiar din prima carte pe care am pus mana) si lipsit de valoare(tu nu esti scriitoare,macar!) incep aici ceea ce se vrea o serie a acestor manifestari profunde si relativ lipsite de inhibitii,dar poate inca pline de simboluri, ale mintii mele.Caci simbolurile sunt incifrari ale continuturilor neacceptate de minte nici macar in somn.Iar eu ma laud ca,de la un timp,visez precum copii:pe fata,fara ocolisuri.Adica:n-am sex,vreau sex,visez sex.Copilul:vede o prajitura,n-o poate lua,viseaza prajitura.Nu ma mai complic cu catarat pe ziduri sau mai stiu eu ce alte sublimari.
Cel de care va fi vorba s-a intamplat cu ceva timp in urma,asa ca nu pot da prea multe detalii,dar imaginile principale sunt inca vii.
Sunt pe terasa la Diana(funny,that’s my name),primul hotel din Saturn,langa plaja(cel care aduce umbra,cand iti e amiaza mai draga).
In copilarie,parea o adevarata aventura mondena sa mergem acolo cu parintii sau doar cu tata,la barul de la parter,sa bem Pepsi sau nectar si sa ascultam Modern Talking.Mama lui George arata ca o vedeta pop:cu parul tapat,picioare lungi,fusta scurta si mulata. Era chelnerita sau ceva mai mult.Era un fel de sefa pe acolo,starnind admiratia tatalui meu, intre cei doi existand un fel de complicitate, spunea mintea mea de copil de 6-8 ani.
Apoi,dupa ani,pe la 14,veneam in dupa-amiezi reci si pustii(posibil dimineti,in functie de programul scolar)si exersam la nesfarsit,ca intr-o transa,miscarile de Kata pentru examenul de centura la karate,in timp ce Elena,prietena ce ar fi trebuit sa lucreze cot la cot cu mine, ma privea obosita deja, sau plictisita ,sau mai stiu eu cum.
Poate de asta hotel Diana.A! Plus saritura de sus,de pe un zid,pentru a tine pasul cu impulsurile sinucigase ce-mi creau invidie,prin spectaculozitatea lor,ale Elenei.Sa fi fost vreo 3-4m inaltime:picioarele mi s-au infipt in pamant,apoi mi-am izbit sanii de coapse,cazand pe vine.Durerea a fost destul de mare si mai ales teama pentru integritatea sanilor.Am injurat-o pe Elena.
Apoi,bunicii mei din Bucuresti au stat acolo cand au venit la noi,cocotati undeva pe la etajul 8,ceea ce a cauzat insomnii bunicii,de inaltime sau de zgomot marin.
Acum,urcata undeva la etajul 1,priveam marea.Dar in loc de mare mi-a aparut un peisaj cu totul strain de Romania,cu arbori aproape desfrunziti,de fapt verzi(de ce zic eu desfrunziti?) si pamant maroniu(aoleu!) si uscat.Ceva american,California,Arizona(denumirile mi-au venit in minte nu pentru ca as putea face deosebirea intre aceste doua celebre locuri ale Terrei,ci fara un motiv aparent).
M-am inspaimantat!Ganditi-va:cum ar fi sa mergeti in vacanta la mare si ,iesind intr-o dimineata pe balconul hotelului sau pensiunii unde sunteti cazati(cu vedere la mare) ,sa vedeti ca marea nu mai e.
Ma gandeam ca un cutremur,ceva ingrozitor schimbase fata Pamantului.
Dar,surpriza!Dupa ceva ingrijorare si multa stupefactie ,valurile linistitoare s-au intors,ca si cand totul fusese doar un vis si scaldau din nou,cadentat,familiar,plaja luminoasa a copilariei.
P.S.Ia te uita!Si Tanase viseaza mare.Ca sa nu mai zic ca dragostele lui sunt pe acolo.
Te salut,dragule!Si nu am uitat:cand voi fi mare,vreau sa intru in direct cu tine.