Eu şi CNDB

Am trecut şi eu pe la CNDB.
Dar şi CNDB a trecut prin mine.
Andreea Novac,Mihai Mihalcea,colegele(nişte minunăţii de fete),colegul (un nebun temerar,cică acum e în Alaska.Licenţiat in filozofie si doctor in literatură veche.Cosmin,ai vreun defect?O oră să mai fi fost amici!...) si actorii grăbiţi care au trecut doar o dată pe la noi.Pe unul l-am prins când orbecăiam şi trebuia să ne pipăim(a naibii de grea treabă!)Cred că el era .Celălalt mi-a făcut cel mai frumos compliment,când,strânşi in cerc,Andreea ne ceruse să spunem ce ne trece prin cap despre cel din faţa noastra.(fiecare treceam ,pe rând,prin postura de analizat)”Nu ştiu ce să mai cred despre tine!”Acele uluitoare „proiecţii” pe care le-au făcut la adresa mea,mai degraba intuiţii clarvăzătoare,in timpul aceluiaşi exerciţiu:că îmi plac pâinea si dulciurile,ba şi tochitura,că sunt de încredere(era prima zi când ne vedeam),că mă ocup de copii(nimeni nu ştia nimic despre mine),că mi-ar fi plăcut să merg pe bicicletă,că sunt „între cariere”(Cosmin);la răscruce de drumuri,aş spune eu .
Groaza de a fi privit şi studiat in timp ce trebuie sa ai idei pe care să le exprimi prin mişcare,când eu nu puteam inainte sa dansez fără alcool,dar când făceam asta,voiam să mă urc sus,să mă vadă toata lumea.Treptat,ignorarea ochilor scrutători şi trăirea extazului pe care ţi-l oferă dansul şi libertatea de mişcare a trupului şi a minţii.Senzualitatea pe care ne-o cerea domnul Mihai Mihalcea,pardon,Farid Fairuz si senzaţia,a doua zi dimineaţa ,că am avut cea mai frumoasă şi energizantă partidă de sex.Iar acum,de curând,când Andreea ne-a oferit din timpul si pasiunea ei două cursuri,doar pentru că îi era dor de noi,provocarea pe care mi-a aruncat-o,”obligandu-mă „să lucrez cu Alex.”Doar în acest spaţiu ,al scenei,totul e posibil”,ne-a zis.Iar eu am trăit pe viu un vis,o reverie.
Bucuria şi onoarea de-a ieşi la o băuta cu Andreea si atâţia oameni frumoşi .
Dragii mei,rămâneţi in România şi rămâneţi în centru,în ciuda boldozerelor care vor să vină peste noi!

Moment erotic încărcat de solemnitate

Mi-am amintit:era toamnă.Toamnă cu miros de crizanteme.Predominant crizanteme.De fapt,nu cred că se mai comercializau si altfel de flori.
Aş putea să jur că eram in clasa a II-a.Mie aşa mi-a rămas in minte:pionier din clasa aII-a.În prima tranşă,evident.Totuşi,in clasa a II-a eram proaspăt picată din Bucureşti, dar la acel moment parcă eram bine integrata in grupul de elevi de la malul mării.Oricum,trebuie sa fi fost noiembrie.O zi atât de întunecată şi cenuşie,precum halele imense şi pline de zgomot ale şantierului naval,precum salopeta,ţinuta principală,se pare şi festivă,a învăţătoarei Lungu.(Intersant,chiar era înaltă şi avea si degete lungi,si arătătorul cu care ne dădea deseori la palma sau,in mod exceptional ,pe spinare era si el lung)
Clasa I o făcusem in Bucuresti.Despre coroniţa primită la sfârşitul anului,la grămadă cu alţi vreo 20(aşa mi se păreau mie de mulţi) nu ştiam dacă era pentru mine sau pentru bunica,intrucât ea venea mereu pe la şcoală,nu lipsea de la nicio şedinţă,tot timpul punea ceva la cale cu invăţătoarea.De Crăciun,chiar fusese Moş Crăciun,care ,oficial,se numea Gerilă.
Abia mai tarziu,cand aveam sa fiu aleasă comandantă de detaşament si să mă menţin in aceasta funcţie,am realizat că meritul era al meu,chiar dacă bunica imi spusese, in pragul mutării:”N-ai să faci nimic fără mine!”Ambiţia primului născut,şi fată!,avea să mă propulseze pentru mult timp in topul elevilor di clasa aII-a D ,de la “geamie”,cum i se zicea.Şcoala noastra era o clădire veche,cu câteva incăperi,reprezentând doar o filială a şcolii fruntaşe nr. 5 din Mangalia.Peste stradă se mai află încă fascinanta biserică turcească,din care auzeam uneori,in timpul orelor de curs,chemările prelungi ale preotului.
Au rămas,pentru a completa amintirile şterse în mare parte,două fotografii alb-negru. Într-una eram toţi cei proaspăt pionerizaţi,peste capetele noastre tronând cele două învăţătoare ce făcuseră posibilă iniţierea.Pe marginea ei ne-am tavalit de râs de-a lungul anilor,privindu-ne feţele care numai pătrunse de importanţa momentului nu erau.
“Ce-ti doresc eu tie,dulce Românie” continea niste cuvinte atât de mari,incât nici eu,care adormeam plângând cu Cenaclul Flacăra,inca din perioada preşcolară, nu le-am putut pătrunde si integra.Din momentul recitarii pline de avant,totusi,a rămas cea de-a doua poză in care nu mai eram la fel de drăgălaşă,ca in grup,eram urâta de-a binelea , contrastând, întru câtva,cu buchetul de crizanteme din mâna.Imi pierdusem feminitatea,eram acum o luptatoare pentru patrie,un viitor soldat al ei.
Carevasăzică:miros de crizanteme,prajiturele(pricomigdale),vag imaginea mamei care ma ducea de mănă pe drumul spre şantier.Cenusiul si zgomotul halelor,copleşitoare,deprimante.Asta e tot ce mi-a rămas in amintire din ziua în care am devenit pionieri.Cu exceptia unui moment,pe care il vad in cele mai mici detalii,animat si colorat,chiar călduros,în acel noiembrie rece.Colegul mai mare cu un an trebuia sa indeplineasca ritualul trecerii mele la un alt statut,mult mai important.Ţinea cravata în faţa mea,ca pe o ofrandă.Apoi am văzut că mi-o tot dă pe la gură:
--Pup-o ,mă!i-am auzit glasul,intrigat de faptul că eu nu ştiu ce se face cu o cravată.

Noroc că sunt femeie

Cum de tocmai ţara asta e o batjocură a celor ce muncesc,dar şi a celor ce gândesc?!
Cât poţi să mai ridici din umeri şi să spui:”Voi i-aţi votat!”?
Să fie de vină ai mei ,că s-au temut de întoarcerea dictaturii PDSR,care,până la urmă,tot le-a luat pământul?Sau cei din Timişoara,care i-au hulit pe liberali că s-au înhăitat cu succesorii vărsătorului de sânge Iliescu?Sau poate eu,care n-am ajuns să-l votez pe gentleman-ul domn Geoana,susţinătorul şi promotorul ilustrului Vanghelie.Sau poate suntem de vină cu toţii,că nu suntem greci.
Românii sunt bolnavi,de la vlădică până la opincă.Sunt nevrotici.A zis-o Dinescu.Nu am ajuns eu la această înţeleaptă concluzie,cu toate că văd nebunia la tot pasul.
Dacă aş fi bărbat, ar trebui sa devin un al doilea lider al minerilor ,să vin cu toată ocna după mine şi să instaurez dictatura bunului -simţ.
Aşa,nu-mi rămâne decât să plâng la tv şi să mai sap,în fiecare zi ,cu lingura,în tunelul fără de luminiţă ce ,într-o zi ,ne va scoate spre lumea civilizată.

Sînt într-un coi

Unii ar zice ca nu-l am nici pe-ăla.
M-am apucat de zis,dar nu ma citeşte nimeni.Să fie oare pentru ca n-am spus nimănui?Doar lu’ văr-miu.Sincer,aş fi vrut să scriu pe frontispiciu că e
interzis accesul rudelor,foştilor amanţi,chiar şi a viitorilor,prietenilor,ca să nu mai zic de colegii de muncă şi de elevi .
Aştept cu nerăbdare să mă dau pe blog-uri,să mă bag în seamă,să aştept cu adrenalina la maxim comentariile.
Depresia e duşmanul principal al „scrisului” meu.Apoi lupta de supravieţuire,apoi lenea,tendinţă firească a naturii umane şi doar în cele din urmă complexul de inferioritate.
Dar scrisul e ca o levitaţie,ori de câte ori încerc să-l practic.Deasupra a ceea ce e impovarator :groază,umilire,rătăcire.
Addenda:
Pentru acei pudici care vor fi pătruns accidental sau intenţionat pe blog-ul meu-îi înţeleg şi vreau să le îndulcesc amarul.
"coi,coaie"s.n.(oricine poate găsi în atotputernicul DEX)vine din latinescul "coleus",care ( mai e nevoie să amintesc?)a suferit nişte transformări fonetice şi iată-l la loc de cinste,moştenire în fondul principal lexical.

Despre ura (mea)

Te urăsc!
Că m-ai luat în serios când am zis că a fost doar un accident acea noapte si apoi acea dimineaţă.
Şi pe tine,că ai zis atunci că şi tie ţi-ar fi dor.Sigur era doar o alta minciună.După care mi-ai promis că eu voi fi următoarea.
Şi pe tine că mi-ai raspuns cu “La revedere!” la “La revedere!”
Şi pe voi,pentru reprezentaţiile mele din sufragerie,la oglindă.
It must have been love!

Beat it

Mi-am amintit de Michael,persoana despre care s-a vorbit atat de mult in ultimul timp.Dar trebuie sa spun asta,chiar daca e poate un fenomen binecunoscut si observatia poate deveni banala: e vorba de transformarea personalitatii cuiva,foarte evidenta la el,prin arta,mai exact prin dans.
Un personaj catalogat drept imatur,infantil,cu adevarat copil in relatia cu adultii.Nu stiu daca a mai existat un astfel de star.(De fapt,am fost la fel de uimita de timiditatea lui Pavel Stratan in interviuri)Mi se pare fascinant cum se transforma in barbatul care poate sa invinga orice adversar atunci cand danseaza.Are atitudinea,gesturile,privirea unui astfel de om.
Bineinteles ca ma face sa ma gandesc la mine,principalul termen de comparatie in toate.Pot fi oricine cand dansez:femeia fatala si voluptoasa, barbatul care rupe tot,pot sa uit de complexe,de singuratate,de timiditate,de punctul de vedere al celorlalti,doar pentru ca canta muzica.Toate personajele dinlauntrul meu au nevoie de muzica pentru a iesi din mine precum Aladin din lampa fermecata.
Altfel nu pot sa ma prefac,nu pot sa mimez ceva ce mi-as dori sa simt.
Ma revad la un (foarte scurt) curs de actorie si-mi amintesc cat de strident si neautentic mi-a sunat vocea cand mi s-a cerut,pe neasteptate,sa rostesc o replica.A fost la fel de penibil ca atunci cand,practicand de ceva timp,inutil de mult,arte martiale,am luat-o la sanatoasa prin sala cand adversarul de kumite,ce-mi era prietena,de altfel,s-a repezit, in scheme, spre mine.

Cat iti ia sa te urnesti spre fericire...

Azi e duminica,e” Razboiul sfarsitului…”.Dar lasă,mai bine stai la tv.Servesti ceva si parca nu mai esti aşa de singura.Mai vezi pe unu,pe altu.Şi până la urmă,eşti şi tu om,ai dreptul la porţia ta de lenevit cu mana in pantaloni.Doar ai muncit ca un rob,ti-ai facut datoria fata de societate.
Pauza publicitară!Unica sansă de mântuire,pentru cei destul de vigilenţi să profite de ea.
Mai e juma de oră,”decât”.(Scuzati gluma asta răsuflata deja,chiar dacă putini o inţeleg.Mereu si mereu aceiaşi.)Doamna Elena le spune “La mulţi ani”.Ea ne-a vorbit,ca si cum ne-am şti de-o viata,de viaţa ei la Spitalul 9,de nedreptatea revoltătoare pe care un consilier de la sect. 5,parca,i-a facut-o sotiei lui.A intrat si fata ei pe fir,nu mai stiu exact de ce.Oricum,nu parea mandra de prestatia mamei.Era probabil o persoana cu bun simt,normala,ca majoritatea dintre noi.Ca mine ,de exemplu.N-as intra in direct la radio,sa rada aia de mine,Doamne fereste!.De aceea eu o invidiez pe doamna Elena.Astazi chiar a plans in direct.
Uite!Vezi?Pe barbati nu pot fi invidioasa.Pe domnu’ Trandafir,de exemplu:si el e un fel de doamna Elena,dar mai putin tragic.Bine ,cica ar fi virgin ,pe la aproximativa varsta de 35.Ne-a spus ca bea Fanta,mananca branza La Dorna,ne-a zis si ce marca era laptele matern pe care l-a supt .Are atata curaj incat in fiecare interventie zice de Iliescu ca e criminal.Cred ca l-au sunat si pe el in seara asta,imposibil!Mereu are ceva de zis,mai ale de psihologie.Teorii de-ale lui,extrase din vasta cultura.De fapt,cred ca e una singură de fiecare dată.O sa mi-o notez.
Mai imi vine acum Victor.Ala,fiind un om ordinar,as in “ordinary people”,e de mirare ca revine mereu.Pare genul care acum 10 ani asculta “radio in blue geans”.De asta nu prea imi amintesc ce spune.E destul de coerent, pune si el cate o vorba buna,de incurajare si se retrage in anonimatul de unde a venit.
Astia doi,nu sunt sanatosi!Aici voiam sa ajung.Zic de Iulian Tanase si Mitos Micleusanu.Eu cand o sa fiu mare, as vrea sa intru in direct cu ei.