Am foarte multe fotografii cu mine de la
stadiul de nou-născut până pe la cinci ani. Frumuşică, adorabilă, uneori, dezinvoltă
sau chiar fericită. De la 6 ani începând, sînt tot mai puţine, uneori doar una
pe an, de la serbarea de premiere. Coroniţa - o permanenţă în gimnaziu. Cu
toate astea, niciun zâmbet. Doar o grimasă. Toate zâmbetele le-am rupt, atunci
când n-am putut să le stăpânesc.
Îmi amintesc de una din clasa a doua:
şorţuleţul şifonat (era de plastic veritabil) şi dinţii, în spatele unei
strâmbături cauzate de soarele ce-mi bătea în ochi, aşezaţi parcă de un copil
în joacă. Cei de lapte nu voiseră să cadă (poate nu voiam să cresc), ceilalţi
ieşiseră lângă ei, la nimereală. Cam aşa
era definită problema de cei mari.
Dintr-a doua eram şefa clasei, realeasă în fiecare an.
Îi scriam şi apoi îi ştergeam după câteva rugăminţi pe cei care vorbeau când
profesorii erau plecaţi şi mă lăsau pe mine de pază. Aveam mereu două-trei
prietene apropiate, cu care râdeam cel puţin o oră în faţa blocului când veneam
de la şcoală. Şi o gaşcă extinsă şi mixtă pentru alte activităţi recreative.
Dacă mă scoteai din clasa mea, nu mai
eram decât o fată urâtă şi timidă. Îmi rămâneau universurile paralele din
cărţi, dar gândul de a deveni scriitoare era subminat de autoritatea celor care
făcuseră asta înainte. Uneori era într-adevăr apăsător, chiar scrisesem undeva
că nu sînt bună de nimic. Dar de cele mai multe ori rămăsesem la fel de veselă
ca în copilărie, mereu dornică de-a umple „vidul zilelor”, cum spune Max
Blecher, scriitorul cu care m-am înfrăţit pentru lucrarea de licenţă.
Nu eram ţinta răutăţilor copilăreşti,
cum se plâng alţii. Fratele meu, însă, cu care eram în conflict exact din
momentul când fusese adus de la maternitate, mă ajuta din când în când, mai
subtil sau direct, să-mi amintesc de motivul pentru care era mai bine să nu
deschid gura. Şi-mi mai amintesc de un ţigan cam de vârsta mea, care îmi
spusese „dinţoaso” când trecuse pe lăngă mine, fără să ne fi cunoscut.
În liceu nu am mai suportat să urăsc
chipul din oglindă. Cât despre corp, aveam parte de admiraţia şi invidia
colegelor şi de cuvinte obscene, ba chiar şi gesturi, din partea unor bărbaţi
necunoscuţi, pe stradă, chiar dacă purtam tricouri cât mai lungi şi cât mai
largi. M-am apucat de o cură de slăbire drastică, dar asta e altă poveste.
I-am convins pe părinţi să mă ducă la un
ortodont. Aveam 16 ani. Aparatul era unul mobil, eficient pentru copii de 7 ani,
dar asta găsisem la Constanţa. Tata îl cunoştea pe medic şi se spunea că e cel
mai bun. Peregrinările între Mangalia şi capitala de judeţ mă fascinaseră.
Savuram solitudinea pe străzile oraşului îndrăgit de poetul Ovidiu şi mă gândeam la colegul
Ovidiu de la A cu deznădejde.
La terminarea liceului am stricat cheful
întregii clase de fete în frunte cu dirigu’ pentru că am refuzat să mă pozez.
Nu am nici fotografia de la banchet: în ultima clipă împrumutasem o rochie
neagră, de ocazie, cum nu am mai îmbrăcat de atunci (Corina era plină de bani,
tatăl ei fusese vaporean) şi îmi pusesem în păr două agrafe ordinare, de la
mama Elenei, după ce stricasem cocul pe care mi-l făcuse mama. Cred că arătam
bine.
Dar aparatul acela nu fusese eficient,
aşa cum am spus: fie că nu îndreptase dantura, fie că dinţii se deplasaseră la
loc. Şi starea mea rămăsese aceeaşi. „ Arăţi bine oricum, ce-ţi trebuie”,
spunea mama. „Băieţilor nu le plac fetele cu aparat”, mă informa prietena
fratelui meu. „O să faci paradontoză”, mă avertizase dentistul care îmi
reparase o carie. „E prea târziu, e prea târziu...” se auzeau voci
neidentificate.
La 29 de ani am găsit o doctoriţă cam de
vârsta mea, care a acceptat să nu-mi ia şi pielea de pe mine şi mi-a pus un
aparat ortodontic fix pe maxilar. L-am purtat doi ani, cu sentimentul că sunt o
curajoasă şi că, oricum, sînt mulţi ca mine. Încă 3 ani am avut o gutieră de
plastic, pe care mi-o puneam mai întâi permanent, apoi doar noaptea, din ce în
ce mai rar. Acum mi-am adus aminte că trebuia să mai trec pe la cabinet. Dinţii
nu mai sunt de mult o prioritate.
Mi se spune că râd cu toată faţa, ba
chiar cu tot sufletul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu